Arhivă pentru Ianuarie 2009

La cererea publicului

om-de-zapada

om-de-zapada-cap

Anunțuri

Pretentii exagerate

De 5 luni traiesc prinsa intr-un roman rothian privind zbaterea personajului principal in propria-i furie neputincioasa cu frustrarea subiectului ce nu primeste satisfactie, dar si cu acuitatea analistului constient de absurditatea sperantei ca intr-o buna zi ceilalti vor intelege si se vor cai. Atata doar ca pana acum nu m-am apucat sa lucrez la romanul defaimator, revelator, zguduitor, desteptator de constiinte, daramator de comoditati facile, datator pe fata a ipocriziei, si tot ce altceva mi-as mai putea imagina ca ar deveni un astfel de demers. Ceea ce urmeaza e romanul meu pe scurt.

Mint de fapt. Analistul s-a dovedit incompetent si n-a avut idee de vastitatea cuprinsa de mania otravitoare. O intamplare paradoxala mi-a deschis ochii. Dar mai intai sa fac incursiunea in trecut. Acum 5 luni, cineva mi-a adresat o replica in care lucruri dragi sufletului meu au ajuns tangente cu parti anatomice ce se tin acoperite in public. Expresia, parafrazare a expresiei originare ce are doar referinte animale, e atat de uzuala incat pentru multi si-a pierdut caracterul injurios in zilele noastre in care pudoarea e perimata. Am asteptat zadarnic scuzele, crezand cu putere la vremea respectiva, oooo naiva de mine, ca cineva-ul mi-e prieten. L-am taiat de pe lista dupa o vreme, pastrandu-i pe ceilalti. Atentie, e vorba de prieteni imaginari, doar eu mi-as fi putut inchipui ca orice prietenie virtuala e reala. Alaltaieri, cineva-ul a sarit in apararea unei femei insultate de ce stiu eu cine. Si desi impulsul initial a fost sa-i spun vezi-ti mai bine de barna ta, justetea actiunii sale a patruns pana la urma si in mintea-mi chinuita de ganduri razbunatoare.

Cand vezi o femeie insultata sari in apararea ei. Cand vezi un prieten insultat sari in apararea lui. Eu asa as face. E o chestiune de principiu. Nu trebuie ales intre doi prieteni, e suficient sa-i bati nesimtitorului obrazul ca sa-i atragi atentia. Iar cand am fost eu in situatia respectiva nimeni n-a facut-o. Pe rand, prietenii mei au comentat mai departe, facandu-se ca nu observa. E disputa lor, nu a mea, nu ma bag unde nu-mi fierbe oala, refren toropitor, adormitor de vinovatii nedorite. Linie cu linie, ignorarea cu intentie a revoltei mele infasate, nedumerite, sfioase si un pic jenata ca acele cuvinte au gasit calea spre mine,  s-a ingrosat, tacerea legitimandu-i autorului comportamentul si confirmandu-i parerea ca n-a gresit.

Unii n-au observat. Intr-o mare de obscenitati, una suplimentara a parut doar o alta figura de stil. E trist ca unii oameni cred ca e normal sa se vorbeasca vulgar in fata unei femei. E trist si ca cei care nu considera ca e normal, nu spun nici macar o data sst, un pic de respect, avem o persoana delicata in mijlocul nostru. Iar in spatiul virtual scris prezenta e continua, pai nu era nici o doamna cand am zis asta nu e decat un biet pretext naparlit. E trist si ca apelul la decenta e taxat cu ironii.

Unii au observat si mi-au trimis mesaje care au parut sa aline amorul propriu ranit de atata indiferenta. Te intelegem, nu trebuia sa spuna asa ceva, mi-au scris. Le-am raspuns rugandu-i sa nu cumva sa-i sugereze sa ceara scuze. Omul care nu crede ca a gresit, minte cand se scuza. Am inteles abia ieri. Asteptam niste scuze oneste si acceptarea faptul ca asa sunt eu, astfel de vorbe ma ranesc. N-as fi vrut sa-l traga de maneca vezi ca pin e suparata, imbuneaz-o, ci sa-i spuna eu cred ca ai gresit. Sunt de fapt dezamagita si de ei, pentru ca n-au stat alaturi de mine in tristetea de atunci eroic si in fata tuturor. Infruntand oprobiul partizanilor nudismului. Pentru ca asa cum am mai spus, eu asta as face pentru ei. M-as lua la tranta cu Muma Padurilor, Zmeul Zmeilor si Scorpia Apelor ca sa-i apar de cei ce-i ranesc. Doar in fata gandacilor as fugi, caci are si curajul meu niste limite.

Ne-am obisnuit sa privim pasivi cum straini, vinovati doar de lipsa unei vechimi, sunt agresati in chatroom-uri de partenerii nostri de discutie. Asteptam sa treaca furtuna si continuam ideea de unde o lasasem in aer intrerupti de interventia violenta. Ne indignam cand vedem la televizor indiferenta cu priviri plecate la agresiuni din viata reala. Noi nu l-am lasa pe ala sa-l snopeasca in bataie pe amaratul ce-o-ncaseaza. Ia uita-te la oamenii aia, cum stau, se uita si nu fac nimic. Doamne, ce s-a mai ales si de lumea asta. Si in exercitiul acesta de autoadmiratie, nu observam ca noi suntem lumea. Ca noi suntem chiar oamenii ce stau ca spectatorii si nu fac nimic. Mi-e rusine pentru fiecare mardeiala bloggeristica la care am asistat si la care n-am zis ceva raspicat, indiferent daca victima a fost in stare sa se apere sau nu.

Si de acum am ridicat pretentiile. Vreau altfel de prieteni. Care sa nu se teama, sa aiba voci ce acopera tumultul intolerantilor de serviciu si sa ma apere in orice imprejurare. Spidermani, batmani, supermani. Eu asta le ofer lor si cine nu poate sa-mi dea inapoi la fel de mult, sa stea mai bine la o parte.

Nota: Va rog sa va abtineti de la glume si emoticoane.

Asa

Teama cea mare, paradoxal, n-a inclus schiuri, munte si zapada. Iarna e lunga. Cantarile. Pentru ele m-am temut in raceala asta mare, hidoasa, intinsa ca o ceata vesnica peste seninul zilelor mele obisnuite. Si cumva, uite asa, am inotat prin ea, am dat din maini si din picioare si exact in ziua ficecarui concert am scos capul la suprafata sa mai iau o gura de aer. Si-apoi iar la fund, intre fabulatii de febra, cu inima batand repede repede, si daca nu e o simpla raceala, ce ma fac, ce ma fac, cemafac cemafac cema si chiar nu mai era o simpla raceala, ci intuneric si inghesuiala si sudoare, vara italiana ce te scalda in ape lipicioase de neindepartat, de nesuportat, canicula, arsita, confuzie, dum-dum, dum-dum, dum-dum. Si smirghelul usturator din gat. Vorbe in soapta. Pin, azi nu poti sa-mi citesti povesti? Pana a uitat ca i-am citit candva povesti.

Asa. Am ajuns in fata ultimei cantari. Sambata repetitie. Cantasem joi. Minunat. E minunat sa te simti bine, sa nu ai calti in cap, sa canti fara sa alergi apoi inecat si disperat dupa sticla cu ceai. Sambata dimineata, minunat e amintirea unui cuvant. Zac singura pe scaun in mijlocul sutelor de oameni cantand in picioare. Prea epuizata pana si pentru a-mi fi rusine.

Asa. Repetitia generala. -5 grade si toata lumea mi-a spus sa evit frigul si as sari peste ea, dar am reinceput tratamentul si rusinea se tine acum scai de mine. Inghetam degeaba. Ba nu. Inghetam DEGEABA. Dupa o ora si jumatate, cand nici macar costumul de cosmonaut fara casca in care ma legan ca o pendula rasturnata nu mai opreste gerul, o fata se lumineaza. Ei! Nu avem nevoie de voi pentru sincronizarea cu artificiile. Putem folosi inregistrarea. Pai da, exact la asta ma gandisem neintrerupt timp de o ora si jumatate. Il asteptam pe Tom jumatate de ora. Sa vina de la artificieri. Sunteti liberi sa inghetati pana atunci. Multumesc, as fi preferat sa nu. Si inca jumatate de ora repetitia generala adevarata. Placerea de-a canta e sloi de mult.

Asa. M-am desteptat. De data asta sar peste ajustarile tehnice la fata locului. Sa mearga oamenii sanatosi acolo. Eu raman aici, la caldura, in sala de sport a HS15, impreuna cu fetele care impart insigne si cu chelnerii. Fetele se uita piezis la mine. N-am ce cauta aici inca. Le fac sa dispara scotandu-mi cartea–atat-de-frumoasa-incat-trebuie-sa-mi-petrec-revelionul-cu-ea din rucsacul cel rosu si nou si ma ratacesc in nunta evreiasca. Simt si mirosul mancarii. Ridic ochii si din usa imi fac cu mana baietii mei, oamenii se intorc pe rand de unde au inghetat, tot degeaba – zice sora mea. Stam la coada, mancam, stam la coada, mancam, stam la coada, primim fulare. Sunt subtiri si scurte, nu ca visul pufos de fular flausat din mijlocul caruia Orlando incepuse sa toarca cu o seara inainte. Deh. Eu nu-s nici compozitorul, nici dirijorul.

5, 4, 3, 2, 1. Nu mai stiu in ce limba. Mi se strange inima pentru baietii mei pe care i-am lasat sa plece cine stie unde cand m-am lovit de cerbicia femeii postate la deschizatura ingraditurii. Acordurile de inceput ale Donauwalzer. Asa e aici. La miezul noptii se danseaza vals pe strazi. Eu cu sora mea pe scena. Cant, si radem incantate amandoua cand vantul aduce franturi si suntem inca sincronizate. Si apoi lumina pe scena. Povestea de dragoste dintre artificii si voci poate incepe. Mi-ar fi placut sa le vad, sa stiu pe cine imi aduce vocea noaptea pe furis in camera. Doar le-am auzit si au fost galagioase si mi-au umplut ochii de lacrimi de la fum. Dar m-a prins euforia indragostelii si m-am bucurat si am chiuit si am facut ca o hoarda de bizoni si am batut din palme cand s-a intors ecoul de pe malul celalalt al Dunarii si am aratat cu degetul uite, uite, uite cand au curs luminitele pe apa si apoi am ras si am strigat hei, hei, hei si aburii s-au valatucit afara din noi pe guri si pe nari.

Asa a fost: