Las’ ca ma descurc si singura

Ideea mea: Intru in aeroport, recuperez mama, ma catar din fuga in masina parcata temporar (temporar-mic, sa fie clar) fara plata, cu sofer temporar (temporar-minuscul) la volan in lipsa mea, pentru evadare in caz de plangeri ale controlorilor oficiali.

Bun. Intru in aeroport, aproape gol. Pe tabela, 3 avioane aterizate, unul dintre ele al mamei. De 2 minute. Perfect. Ma proptesc langa semicercul de bare cu semne de trecere interzisa pe ele, privind cu speranta cele 4 porti deschizandu-se alene atunci cand cate un calator sosea agale. La ora asta matinala, nimeni nu pare sa se grabeasca. In afara de mine. Primii care ies au bagaje mari, adica nu-s ai mamei, ca ea a venit cu low-cost si fara bagaj in cala. Trec 3 minute, apar primii buzunarasi. Cei cu mainile in buzunare. Aha! Astia sunt, ascutim privirile. Oamenii ies, cate doi, cate cinci, cate alti doi si tot asa. Mama nu.

Flashback. Imaginandu-ma ratacind in aeroport in cautarea ei, i-am spus ieri surorii mele, cea care a suit-o in avion: Vezi s-o inveti pe unde trebuie sa iasa si unde sa se opreasca. Acolo unde sunt asteptati pasagerii cu foite ridicate si brate deschise. Da? Ii explici tu, ca doar stii. Acum o luna si un pic ma asteptase chiar ea acolo. Asteptase ea, pentru ca avionul se grabise, iar eu nu. Cu gandul acesta in minte, nestiind cum va fi traficul cu noaptea-n cap, am adaugat: si spune-i sa nu se alarmeze daca nu sunt acolo cand iese. Sa-si caute un loc pe o bancuta, ii explici tu unde, si sa astepte. Ca o recuperez eu.

Ultimul zbor al mamei data de prin ’80-’81. Parca. A fost la Moscova intr-o excursie organizata.

In timp ce eu flashbackuiam de zor, minutarul nu levea nici el. 10 minute, 15 minute. Panica. Alerg afara. Vad (sau cred ca vad) masina pe banda pe care ar trebui sa circule taxi-urile. Not good. Ma reped inapoi nu cumva sa-mi ratez mama. La portile de iesire incepe sa se aglomereze. Simt ghionturi interioare sa-i abordez pe cei fara bagaje, sa-i intreb. Poate au vazut-o pe mama. Da-s timida deocamdata.

Desi incep sa intrezaresc tot mai clar o imagine cu ea, asteptand nealarmata, senina, rabdatoare, poate chiar zambitoare, undeva pe un scaun in zona inaccesibila mie. Doar i-am transmis sa nu se impacieteze. Caci voi veni candva dupa ea.

Apoi aud o doamna vorbind romaneste si cu inima sus fug dupa dumneaei. Veniti de la Bucuresti? Da. Nu stiti, mai sunt pasageri de la zborul acesta inauntru? Mai sunt cativa, dar nu multi. Disperarea-mi se baga si ea in vorba. Stiti, mama mea trebuia sa vina cu avionul acesta si nu mai apare. Ah, cred ca o cunosc. Daaaaa? (fata lunga) O doamna din Brasov? Ea e! Pai a ramas sus cand noi ceilalti am venit spre iesire. Sus? Ce face sus? Va asteapta pe dumneavoastra. Multumesc.

Asta in timp ce eliminam pe degete posibilitatile de actiune. Telefonul. Am luat unul nou, caci la cel vechi am fost mai tot timpul fara baterie in ultima vreme. Cel nou n-are agenda mea de telefoane. Cand am plecat de acasa, imediat dupa primul colt imi adusesem aminte ca nu-i aveam numarul, dar am zis ca m-oi descurca, nu ma mai intorc din drum. Ce numere stiu pe dinafara? Al mamei de acasa fix. Al surorii de acasa fix. Altul? Nix.

Telefonul e la soferul temporar. Ma reped afara, nu-l zaresc. Nu-l zaresc la inceput, pana la urma disting o silueta agitandu-se cu disperare. Ii fac semn sa vina si il dezamagesc. Spera poate ca plecam. Nu, vreau doar telefonul. Sun la sora mea. Ati sunat la sora ei, daca doriti, dupa semnal lasati un mesaj. Lasam un mesaj. Sper ca politicos. In gand o boscorodeam pentru cum i-a facut instructajul mamei.

Alte variante? Sa ochesc un pasager bine dispus, sa-l intorc din drum pe portile inaccesibile mie, sa i-o descriu pe mama si sa-l rog s-o caute. Undeva in „susul” generic sugerat de doamna care o cunoscuse pe cea printre ale carei odrasle ma numar si eu. Paranteza. Care sunt sansele ca din cei 100 de calatori ai avionului sa o nimeresc exact pe cea cu care povestise mama? Raspunsul nu-i dificil de gasit, dar chiar si asa va fi recompensat cu o ridicare virtuala a palariei. Inchis paranteza. Oare or fi existand oameni care sa faca asa ceva pentru un strain? Nu voi afla caci acum cei care ies pe porti sunt doar oameni ocupati, preaocupati si preocupati.

Varianta de avarie. Sa intru chiar eu in zona restrictionata zburatorilor si sa o caut. Pentru asta imi trebuie insa ceva autorizatie. Hai la informatii. Entschuldigung. Mama sus, eu aici. Ea asteapta, eu astept. Se poate curma asteptarea cumva? Paaaaai, as putea da un anunt la difuzor. Da, dar stiti, nu vorbeste germana. Nu-i nimic, va fi un anunt bilingv. Okeeeeeeiul meu, cam mut si fara vlaga. Mama a invatat engleza prin nepot. Ajutandu-l la lectii. Leaga cuvinte cat sa se faca ea inteleasa, dar cand e vorba de inteles ce zic altii, enigma ramane in general enigma.

Ma intorc la barele in semicerc, aud anuntul, nici macar eu nu recunosc numele. Vag familiar, dar atat. Totusi astept. Inca nimic. Mai trec 10 minute, adaugate la nu stiu cate altele scurse intre timp. Pana la urma revin la informatii. Entschuldigung, puteti repeta mesajul? Si vedeti ca numele e asta. Sigur ca da. Si imi zambeste indatoritoare. Inapoi la bare. Mesajul cu numele rostit rar, cu finalul incorect din nou, dar recogniscibil. Daca l-a remarcat, mama ar trebui sa tresara de data asta. Numai ca de atatea ori mesajele din aeroporturi se imprastie in fundalul sonor permanent si difuz. Sper, ca altceva nu pot face.

Aaaa, ba da. Uite pe cineva care s-a razgandit si nu mai vrea sa iasa. Un tanar. Si inca cineva care-l roaga sa-i deschida barele. Nu merge decat din interior. O doamna. Apelez la doamna. Ii explic situatia, zice ca da, da, o sa vada ce poate face. Da, da, atenta la porti ca sa poata patrunde inauntru. Usor absenta. Da, da nu-i de incredere niciodata. Dar hei! Daca ei o iau inapoi, de ce n-as lua-o si eu? La primii iesitori, profit si ma avant in spatele usilor inchise. Zona de recuperare a bagajelor. Coada uriasa la un ghiseu. Caut pe cineva in uniforma. O persoana cat mai oficiala. Nu-i nici una. Un om incarca plictisit bagaje orfane intr-un carucior. Hai ca el ma poate ajuta. Stiti, explic situatia. De partea cealalta sunt intampinata de o privire severa. Pe unde ati intrat aici? Gulp. Va aflati intr-o zona cu acces restrictionat, cum ati patruns aici? Indic cu degetul aratator si ezitant efractia. Urmat imediat de justificari la robinet. Dar… Mama, you see, an old nice lady! Aloooooone! Looooooost! Incruntatura ramane tot acolo, prezenta si in mustruluiala rostita cu accent strain. Mica lui razbunare de auslaender. Daca ma prinde personalul de securitate acolo, zdup la zdup cu mine. Gulp.

Si tulea pe portile de iesire. Mama draga, consolarea este ca vei calca pe urmele lui Tom Hanks. El parca, intr-un film, tot asa, a ajuns sa locuiasca in zona din afara granitelor a unui aeroport. Iarta-ma, dar nici de la inchisoare nu te-as fi putut ajuta.

Inapoi la informatii. Doamna imi zambeste fericita. Mama s-a prezentat la info point, a trecut si de controlul pasapoartelor, dintr-o secunda in alta tre’ sa apara.

Mai trec 5 minute. Suna telefonul, raspund, e mama disperata. Mama nu-i disperata niciodata. A fost profesoara de matematica, asa ca are solutii pentru orice problema, stie totul mai bine decat oricine, face totul mai bine decat oricine si se descurca in orice imprejurare. Dar acum parca ii simt lacrimile gata sa dea pe dinafara. La capatul puterilor si rabdarii, pierduta intre semne fara sens, blocata in fata unui Eingang. Nu, nu, cauta Exit, strecor eu in haosul de explicatii. Am cautat! Si a disparut! O intreb daca a trecut pe la recuperarea bagajelor. Da, si de acolo a mers mai departe si, si… Ii spun ca de acolo se vad portile de iesire. Inchide pe si, si. Astept si simultan caut in meniuri apelurile primite. Sa memorez numarul. Sa o pot suna si directiona. Si atunci aud un „Hai ca…”, iar restul se pierde in rumoarea din jur. E plin acum la sosiri. A trecut o ora. Mama imi povesteste cum a iesit din avion, s-a plimbat prin tot aeroportul, a ajuns la bancute si s-a oprit. Bine, dar nu ti-a zis sora ca trebuie sa treci de controlul pasapoartelor si de zona de recuperat bagaje? Aaaaaa, parca a mentionat ceva de ele, dar i-am zis ca ce imi tot spune acolo, las’ ca ma descurc si singura. Convinsa inca de inutilitatea indicatiilor primite. Ii arat cu mana scaunele pe care ar fi trebuit sa ma astepte. Ea continua sa povesteasca, nestavilita de nimic. A trecut prin atatea si acum are cui.

La un moment dat are o revelatie si se intrerupe. La ce bancute mi-ai transmis sa stau, ca acolo unde m-ai asteptat nu era nici una? Apoi continua netulburata povestirea. A gasit vinovatul.

Cand crestem mari

He ruffles Simon’s hair, smoothes it again. „Tama, you’ve never told Kerewin, have you?” in the same quiet-as-breathing voice.
His son shakes his head.
„Why?”
There’s a long silence.
Because she’ll know I’m bad, the boy mouth, and starts crying. Because she’ll know I’m bad, he says it again and again, gulping miserably through the silent words, She’ll know I’m bad.
„O Christ,” says Joe, and cries with him.

Alta tara, alta poveste, alt copil. Mai mic cu un an.
„Sunt pedepsit. Tot timpul sunt.”
Resemnat si stoic. E o intamplare pe care nu o poate influenta.
„De ce esti pedepsit?” Pe un ton bland, menit sa-i castige increderea.
„Pentru ca sunt rau,” cu acceptarea meritata a pedepsei. Cine-i rau plateste, asa si el. Ofteaza neputincios.
„Cum esti rau?”
„Nu stiu.”
„Ce ai facut?”
„Nu mai tin minte”.

M-am plimbat toata ziua furioasa, din perete in perete, in mine insami. Seara am explodat. „Joe n-avea voie, n-avea voie sa faca asta!” Strigand de parca l-as fi avut pe Joe in fata. Vrand sa-l bat. „Tu ce ai fi facut?” „Nu stiu, sa vad mai intai ce face Kerewin.”

Aaaaaaahhhhh! E bine. In carte stiu aikido si chiar pot sa-l bat. Lat il las. Imi simt toti copiii de suflet razbunati.

„Totusi Joe era un om bun,” staruie in minte raspunsul primit inainte de paruiala.

Jesus, ce prosti si orbi devenim cand crestem mari!

Sora mea

Colo intr-un colt.

Eu: mandra tare de ea.

Fara alte vorbe de prisos, un link: La Ohrid s-a scandat “Romania” si “SOUND”.

Later edit: Inca un link de la Romania-muzical.

Peig

Era parca mai putina lumina decat in alte zile, cand deasupra dealurilor verzi, strabatute de drumurile marcate de gardul tufelor cu flori portocalii, norii alburii asigurasera constanta tricolora predominanta a peisajului. Chiar ma intrebasem daca asta sa fie originea drapelului national. Cu peisajul uniformizat de intunecime intr-un negru pierzandu-se in albastru pana la linia orizontului desenata de culmea lina a dealului urias din fata noastra, umbra aplecata asupra pamantului se profila cu mai mare limpezime. Frapa prin lipsa de sens a activitatii, plasat de insasi aceasta lipsa intr-un trecut despartit de prezent prin falia tehnologiei. Umplea incet un sac cu bulgari de pamant, avansand prea lent pentru a deveni observabil. Un om care putea fi la fel de bine el, dar si tatal, bunicul sau un altul dintre stramosii care facusera aceeasi munca lasata mostenire de dincolo de negura vremurilor.

Cu curiozitatea starnita, am intrebat la pensiune. Turf. Asta culegea omul in sac. Cuvant pe care-l mai intalnisem prin cartile citite in copilarie si pe care nici nu mai stiu cu ce-l asociasem, cu lemnul sau carbunii. Mai degraba cei din urma. Nu-mi trecuse niciodata prin minte ca ar putea fi altceva. Nu-mi trecuse niciodata prin minte ca ar putea fi pamant. Un pamant negru. Dincolo de negru parca. Turf. Combustibulul de toata ziua al irlandezului sarac.

In jurul lui se invarte viata lui Peig pe insula. Ajunsa la 18 ani acolo, prima sarcina pe care si-a luat-o a fost sa aduca apa de la fantana. La fantana a vorbit mai mult cu Mairie, o insulara mai in varsta. Apoi impreuna au urcat dealul sa aduca turf. Hai sa luam de aici, i-a zis Mairie prima data. Cand om mai veni ne-om duce tot impreuna la lotul dinspre vest. Peig s-a bucurat, nu trebuia sa se intoarca singura acasa. Pe drum Maire i-a deslusit din tainele vietii pe insula. O viata buna, fara nimic de facut, barbatii fiind cei care asigurau traiul cu pestele adus de pe mare. Nimicul asta e totusi si el relativ. Nimic insemna sa tina casa, s-o umple treptat de copii, sa faca haine, sa teasa, sa aiba de-ale gurii pentru toti, sa aduca apa si turf.

Dar e nimic, caci de exemplu, culesul de turf era o munca asa usoara incat o puteau face si copiii. Asa l-a pierdut pe Tomas. L-a trimis sa-i aduca niste turf. El a zis ca parca n-ar merge azi. Bine, l-a aprobat ea, las’ ca ce avem ne mai tine pana maine. Mergi maine, acum du-te de te joaca cu baietii. Vorbisera de plecarea in America a altui copil al ei. Si l-ar mai fi dorit in casa cat sa creasca Tomas mai mare. Sa-l mai aiba alaturi s-o ajute, barbatul ii zacea de cativa ani la pat, nerecuperat dupa o raceala afurisita. Lasa mama, te ajut eu. Uite ce vanjoase mi-s bratele. Si Tomas i le intinsese sa le admire. Maini subtiri, de copil in pragul barbatiei. Mainile pe care seara a ajuns sa i le spele dupa datina mortilor. N-a crezut ca o sa poata. Tomas pornise la cutreierat insula cu prietenii de-o seama. Cativa trebuiau sa duca acasa turf. Asa ca li se alaturase si el. Au ales un lot sus, deasupra stancilor uriase ce tineau piept nelinistii marii. Fara avertisment, bucata de pamant pe care statea incovoiat Tomas, a lunecat in apele flamande. Ceilalti baieti i-au mai auzit doar strigatul inspaimantat. Pana jos s-a lovit de cateva ori de pietre iesite din perete. Apoi a ramas intins pe spate pe o lespede nu mai lunga si nici mai lata decat el, inaltata deasupra valurilor. Acolo l-au gasit pescarii iesiti sa-l caute cu temerea in suflet ca-l vor fi purtat curentii cine stie unde si nu-l vor putea aduce mamei lui. Iti trebuie multa putere sa-ti atingi copilul mort. Peig s-a rugat si pe loc s-a simtit intarita.

Si mai mult curaj iti trebuie ca sa retraiesti toate astea si sa le povestesti in amanunt. Dar Peig a fost una dintre nenumaratele femei ce au avut curajul sublim de a-si asuma viata asa cum i-a fost servita, cu lipsuri si greutati, fara sa se planga, fara sa-si acuze soarta si fara sa excluda momentele bune. Si-a numarat pe rand anii adulti, unul bun si unul rau. Buni au fost cei care i-au tinut copiii in viata, rai cei care i i-au luat. Ai crede ca traind practic cu moartea in casa, dobandesti o detasare care sa te apere. Dar nu, Peig povesteste molcom ca dupa fiecare copil pierdut i s-au mai tulburat mintile un pic. Tulburare al carui leac l-a gasit afara, pe dealurile alunecand in mare, cu cormoranii plutind deasupra in cautare de hrana, cu apa ca sticla sfaramand soarele in mii de nestemate lucitoare, intinzand raze micute spre cerul din care cazusera, cu linistea pe care o aduce in suflet tot ce e maiestuos si deasupra oricarei intelegeri.

Am cumparat cartea de la standul de suveniruri al muzeului. Ajunsesem prea tarziu, o ora inainte de inchidere, fara sa stiu ca voi ramane cu regretul intarzierii. Nu ma asteptasem de fapt la nimic, dar tot m-a luat prin surprindere. Ghidul spunea doar ca e un muzeu ce trebuie vizitat neaparat. Un coridor alb si lung, cu perete de sticla inspre partea dinspre ocean si cu incaperi expunand aerisit pe pereti fotografii si pagini scrise de mana pe partea opusa. La fiecare iesire dintr-o camera, privirea se lovea de cocoasa insulei din fata. The Great Blasket Island, cea careia ii era dedicat muzeul.

Nu neaparat pentru modul de viata apus in urma cu jumatate de secol acolo, ci pentru cea mai frumoasa miscare artistica si mai ales literara de care am auzit vreodata. Cam spre sfarsitul celui de-al doilea deceniu al secolului XX in Irlanda rezistenta in fata engezilor traia o efervescenta noua. In cercurile universitare limba irlandeza, tot mai cultivata, incepea sa aprinda spiritele celor care nu avusesera sansa sa o cunoasca din familie in toate amanuntele ei. Dublin-ul isi trimitea studentii cu burse in locurile izolate, unde limba se pastrase pura, si ce loc mai izolat decat o insula ar fi putut gasi? Stundentii au venit cu prejudecatile intelectualului. Au asteptat o oarecare saracie a spiritului la oamenii munciti din mijlocul carora urmau sa adune tezaurul lingvistic national. Au vorbit la inceput cu ei ca si cum ar fi avut niste copii retardati in fata si s-au trezit pusi la punct cu blandetea acida a mintilor sprintare. S-au despartit de insula lasand in urma prieteni, ducand dorul sezatorilor de fiece seara, refugiul zilnic in care au descoperit miracolul mostenirii transmise oral din generatie in generatie. Cantece si snoave. Au incercat sa reproduca farmecul limbii vorbite in propriile lor cuvinte, doar ca sa-l vada scurgandu-se printre gandurile savante si atunci au recurs la solutia cea mai la indemana. I-au indemnat pe insulari sa-si astearna singuri povestile, poemele si cantecele pe hartie. Au avut rabdarea de a le transcrie, multe dintre gazdele lor fiind iliterate. Si au nascut asa miscarea taranilor poeti, cu un numar de carti tiparite pe care intre timp l-am uitat, dar atunci cand l-am stiut mi s-a parut impresionant.

Cartea lui Peig nu e de fapt decat pe sfert despre insula. Ultimul sfert. Pana acolo povestea ramane in copilaria si adolescenta de pe pamantul mare, in bucuria lipsei de raspundere si in siguranta casei oamenilor buni care i-au fost primii stapani. Atunci cand, la 13 ani, a trebuit sa plece de-acasa pentru ca era deja o povara prea mare pentru parintii imbatraniti. Si desi tragedia e impletita aproape in fiecare pagina, cartea e luminoasa, necautat autentica, onesta pana la capat, presarata de vorbe de duh de o spontaneitate cuceritoare si sfasietor de lucida. Un lung sir de Maire, Caituri, Muirisi, Seani se perinda in intamplarile obisnuite ale vietii, pana te munceste banuiala ca pana la urma a lasat-o memoria pe Peig si acum le incurca si amesteca numele in doar cateva intiparite mai adanc. Dar nu, cand ti se arata deschisi, gata sa rada sau sa ajute, pastrarea vie a numelui lor in copiii nou-nascuti devine clar singura alegere aiguratoare a perpetuarii calitatilor lor si in generatiile urmatoare.

Si desi e diferit de restul cartii, pentru ca sansele s-o mai citeasca cineva sunt microscopic de mici si pentru ca sumarizeaza minunat gandurile cu care a pornit la scrierea cartii (ajutata de unul dintre fii), o las pe Peig sa incheie, cu regretul ca nu va pot oferi direct cuvintele ei, ci doar traducerea lor:

„All my life too, I did my own small share for the Irish language. As I have already set down, a great number of strangers arrived on the Island from time to time and among them were Lean Connellan, a lovable girl who gave me great help in this work, and that noble soul Maire Kennedy whose name has long been held in esteem amond the Irish people. If it weren’t for Maire I’d have taken down to the grave all I have written here.

„I gave every help to those who were learning Irish. Now I’m at the end of my days, and I suppose that never again will there be an old woman as Irish as me on this island. What I put before me was to undertake the work before I died and that I’d have that satisfaction in my mind before my bones were laid under the green sod. I tried to write this story in the simplest possible way in which it could be read and understood – just as if I were telling it to the neighbouring children round the fireside. And I wasn’t hard on any of my neighbours either; they gave me all the help they could. If they had their faults, I had mine. We passed our lives together peacefully and lovingly and on the hill or in the garden we gave one another a helping hand. If I was caught in a pinch all I had to do was to run for one of the neighbours and that tided me over until God came to my assistance. We spent our lives helping each other.

„We were poor people who knew nothing about riches or the luxuries of life. We accepted the kind of life that was ours and never wished for any other. […]

„Almost everyone I have mentioned in this story is dead, except myself alone, and before very long I’ll travel that same road. I didn’t bother puttind down anything that hadn’t to do with the tale but simply wrote down everything that interested me.

„I’m old now, and every day I’m on the watch-out for the messenger from the life that I have no mind to enter, but I thank God that I can say that I am not ashamed to lift up my hand because my hand never harmed a neighbour. The most of my life, I’ve spent it on this lonely rock in the middle of the great sea. There’s a great deal of pleasantry and hardship in the life of a person who lives on an island like this that no one knows about except one who has lived here – going to bed at night with little food and rising again at the first chirp of the sparrow, then harrowing away with the world and maybe having no life worth talking about after doing our very best.

„We wouldn’t have minded the hardship of life, however, but for the fact that death was gathering his strength behind it. But that rascal too has to get what’s due to him.

„I remember well when I was trying to work while at the same time the heart in my breast was broken by sorrow, that I’d turn my thoughts on Mary and on the Lord, and on the life of hardship they endured. I knew that it was my duty to imitate them and to bear my cross in patience. Often I’d taje my little canvas sheet and face for the hill for a small amount of turf and on the road homoe the weight on my heart would have lifted. […]

„I remember when I was young, when Cait-Jim and myself were girls, playing on the bank of the river, gathering flowers in the fields, or going to school side by side. Look at me today, an old grey woman with hardly a tooth in my head!

„Old as I am, there’s a great deal more in my head that I can’t write down here. I did my best to give an accurate account of the people I knew, so that we’d be remembered when we had moved on into eternity. People will yet walk above our heads; it could even happen that they’d walk into the graveyard where I’ll be lying but people like us will never again be there. We’ll be stretched out quietly – and the old world will have vanished.”