Arhivă pentru Iulie 2010

Pelerinaje

Vizitele rudelor de la Bucuresti erau momente extraordinare in viata noastra de copii. Dormeam claie peste gramada si de-a curmezisul in paturile devenite neincapatoare, sopocaiam sub plapuma seara si ne jucam ziua jocuri noi, pe loc inventate impreuna cu verii de aceeasi seama, intindeam mese nesfarsite, cu adultii nostri manifestandu-se in mod exceptional altfel decat ii stiam. La mesele acelea il mai vad inca pe varul meu, fofilandu-se afara din discutiile contradictorii pe ton de parah ridicat in paginile cartii aranjata discret pe genunchi, sub faldurile de cortina ale fetei de masa. Ahtiati dupa citit mai eram! O clipa, gandul ghidus inghionteste. Ce-ar fi sa le povestesc nepotilor? Oooo, tu incredulitate inchipuita, banuiala de nebunie gata sa ne stigmatizezi, ce dulce esti printre papilele imaginatiei mele.

Dimineata, dupa micul dejun lungit pana dupa pranz, invingeam inertia masei si ne urneam de acasa. Destinatia era invariabila: Poiana. Cu masina sus, o roata prin statiune si tot cu masina sau pe jos pe drumul vechi inapoi. Era efortul maxim la care ne puteam supune rudele de la campie, neobisnuite cu miscarea. Rareori o inlocuiam cu Tampa, dar tot asa, urcatul cu telecabina, doar coboratul pe jos. Destinatii clasice.

Asa cum tinde acum sa devina Stillensteinklamm-ul. Musafir nemontagnard, amator de o iesire in natura, lipsa de inspiratie sau trasee potrivite greu de gasit in teancul cu decupaje? Nici o problema. Hai la Stillensteinklamm. E si munte, e si Dunare, spectaculos, usor. Doar ca trebuie si urcat, unchiului nu stiu daca i-ar fi placut. Poate da, si apoi s-ar fi laudat ca a urcat Everestul.

Cum o lalaisem toata dimineata, nu ne-au ramas multe optiuni. Traseele acceptabile erau de la trei ore teoretice in sus, adica patru pe putin pentru fotografii amatori din noi. Stillensteinklamm-ul e pe incercate sub trei ore. Nu ne-am mai dus pana sus la hanul din poiana, desi privelistea campului cu flori azvarlit pe neasteptate asupra turistului nedezmeticit si proaspat iesit din padure, merita si ea intiparita pe retina si in memoria foto-aparatului. De indata ce am ajuns in portiunea superioara a raului, unde undele se intind languros si lenes in dupa-amiaza linistita, am facut cale intoarsa pana la bifurcatia care trimite drumetul impacat de frumusetea salbatica a vaii urcate la venit, pe crestele pasnice la interior ale defileului, pentru drumul de inapoiere.

Am gasit poteca aproape asa cum o stiam. Doar apele erau tulburi acum, plouase cu spume si bulbuci cu o zi inainte. Si Dunarea curgea maro spre Tara-Acasa. Dar altfel aceleasi stanci zidite de uriasii mitici, acelasi vuiet disparut sub pamant ca sa-l regasim cateva zeci de metri mai sus. Pana si cateva din semnele concursului de orientare turistica din urma cu un an supravietuisera elanului curatator ce-l caracterizeaza de obicei pe austriacul organizator de activitati in natura.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Da’ semnul asta de ce e verde si albastru? Ii povestisem cum in Austria nu exita cercuri galbene, cruci albastre si dungi rosii ca marcaje de trasee. Intr-o frenezie nationalista, drumurile de aici au fost impanzite cu drapelul national, arborat pe copacii mai falnici, semnele ros-alb-rose insotind drumetul oriunde s-ar afla, eventual cu un numar pentru alungarea dubiilor.

Il remarcasem si eu, aparea la aproape fiecare cotitura, dar nu-i acordasem atentie inca. M-am apropiat cat sa le dau o sansa ochilor miopi. Un S alb, intins si in lateral, separand cu meandrele lui albastrul de sus, pe care scria cu litere subtiri si placide Donau, de verdele de jos cu Steig-ul inscriptionat la fel de imponderabil. Si atunci mi-am amintit.

Mi-am amintit pentru ca atunci cand citisem ma gadilase bucuria. Si ma gandisem ca intr-un an ar trebui sa-mi rezerv vacanta pentru el, asa cum mi-as rezerva-o si pentru Camino de Santiago. Cum? Necredincioasa de mine intr-un pelerinaj religios. Da, caci implicarea lui Dumnezeu nu-i decat o deturnare de sens. Pelerinajul e o calatorie in sine, intru cautarea spiritului ratacit in cotidian. Asa se face ca pelerinajele sunt foarte aproape sufletului meu, pe o lista a dorintelor nesecrete, planificate a se intrupa in viitor, deocamdata sine die.

Pentru cei care au infipt insa in calendar calatoria la pas de-a lungul Dunarii, iata aici cateva date. Traseul e marcat intre Passau si un pic dupa Grein, linia de sosire trecandu-se in St. Nikola. Sunt 450 de km, care pot fi impartiti in etape chiar in timpul parcurgerii lor. Oficial sunt 24, dar indicatoarele arata (cred ca pe tot parcursul) urmatoarele 3 statii de pe traseu, cu distantele corespunzatoare, si fiecare poate estima cat mai are de gand sa mearga in ziua respectiva. Cazarile n-ar trebui sa fie o problema de nerezolvat pe loc. Cel putin la tura noastra pe langa Dunare cu bicicletele, cat timp am fost suficient de departe de Viena, am gasit de fiecare data o camera buna acolo unde ne-am oprit. Asa ca la drum, si bun sa fie!

Rabdarea apei care sta

Le-am intalnit in mai toate parcurile de joaca prin care m-au purtat pasii in ultima jumatate de an. Adolescente masive – foarte rar adolescenti, sindromul Peter Pan pare sa le afecteze mai des pe fete – intepenite in cate o instalatie de joaca proiectata pentru dimensiuni corporale mai firave. Dopuri umane neputincioase, lovite fara consideratie de coatele prichindeilor nerabdatori sa razbeasca in partea cealalta. Nepotrivite si neindemanatice in lumea celor mici. Intotdeauna undeva la inaltime. Cu un zambet stramb, amestec de jena, dar si de fericire ca uite, inca se mai joaca. Copilite sprintare prizoniere intr-un trup crescut fara strop de rabadare, fara sa le ceara permisiunea si fara sa le avertizeze.

Le-am inteles de fiecare data. In mine locuieste o alpinista mai mare decat Gerlinde Kaltenbrunner, Edurne Pasaban, Nives Meroi si Oh Eun-Sun la un loc. De inteles asadar ponirea de ma catara pe orice bolovan. E drept, doar cei foarte mici sunt accesibili trupului nevolnic. Iar bucuria triumfului supunerii lor, nu e diminuata nici macar de scara sprijinita imbietor catre cei care, asa ca mine, sunt lipsiti de abilitatile fizice necesare unei alte variante de ascensiune.

Traseul nu l-am ales totusi pentru pietroaie. Ele doar s-au nimerit. Arsita zilelor precedente storsesera nu numai orice urma lichida din mine, dar si de energie. Lipsa de antrenament a cantarit si ea greu. Excursiile cu scormonit patura de frunze, crengi si pamant de pe poteci, batut copacii cu ciomagul si adunat de melci, desi mari consumatoare de timp, economisesc efortul adultului insotitor al ochilor mici si curiosi. Asa ca, in fata norocului neasteptat al stratului noros ce a coborat temperaturile pana la nivelul „placut” in acceptiunea pinguilda, am cautat o excursie scurta si cu diferenta de nivel cat mai mica. Una de reacomodare la ritmul saptmanal. Am gasit-o pe aceasta: Opferschalenweg. Calea platourilor de jertfa. Jetfa ca ofranda pentru zei. Numele venind de la ceva obicei de pe vremea celtilor.

Cam doua ore aprecia descrierea plimbarii prin padurile din jurul satucului St. Leonhard. Unul de oameni instariti judecand dupa multitudinea de case noi si frumoase. Noua ne-a luat mai mult, caci de indata ce am cotit pe dupa ultima casa de pe strada pe care ne-a indrumat foaia decupata din ziar, pe pravalisul coborand din stanga ne asteptau doua tufe de zmeura. Aplecandu-ne sa le culegem, am zarit sub ele, imprastiate in marea de frunze verzi si mici, bobitele negre. Afine! Un covor atat de intins si de bogat, incat ar fi fost si pacat sa nu poposim din cand in cand in mijlocul lui, bucurandu-ne de risipa cea dulce. In ciuda tentatiei plina de vitamine, n-am scurtat plimbarea, ce ne-a purtat pe varfurile a doua dintre dealurile ce pazesc satul. Pe fiecare varf ne-au asteptat tacute adanciturile din stanci, sa depunem si noi ofranda catre zeii de mult uitati.

Una din amintirile copilariei ramasa vie. Experimentul cu sticla si apa lasate peste noapte afara. In ger. Teoria zicea ca ar trebui sa gasesc apa inghetata si sticla sparta. Am luat una din sticlele de lapte. Sticla aceea groasa, avandu-si locul in cosuletul special pentru 4 gemene, cu capacul de staniol tare. De doua ori pe saptamana mama sau tata le umpleau. La coada. S-a nimerit sa fie prima zi de dupa si am luat singura sticla goala. Am umplut-o cu apa si am pus-o de cu seara pe balcon. Dimineata am alergat inca in pijama si cu picioarele goale sa vad minunea. Sticla de lapte ma astepta intacta cu o alta mai mica in ea. Una de gheata. Intamplare ce ar fi putut sa ma fascineze, insa atunci doar m-a dezamagit. Seara am lasat sticla din nou pe balcon, plina cu apa proaspata. A doua zi dimineata am gasit-o din nou intreaga. Alti copii povesteau umflandu-se in pene despre cum li se sparsese lor sticla. Numai a mea nu vroia neam. Am mai facut o incercare cu acelasi rezultat nesatisfacator. Nu m-am dat batuta si am continuat. In a patra seara am scos sticla cu apa afara si pe cand ma pregateam sa ma bag in pat am auzit-o pe mama strigand. Nu a bine. I-am returnat spasita sticla de lapte si dupa mustruluiala de rigoare am primit una fosta de ulei in schimb. A doua zi am avut parte de minunea implinita.

Acum ma intreb ce o fi devenit sticla mea recalcitranta. Poate s-o fi sfaramat deja in mainile urmatorului posesor perplex. Sau poate ar fi avut nevoie de o mie de ani pentru ca macinarea lenta provocata de presiunea apei inghetande sa devina perceptibila. Apa stie sa astepte. Ramasa dupa ploaie pe pietrele plate. Milioane de ani. Asteptand fiecare inghet ca sa-i smulga stancii doua fire de praf. Si inca doua. In timp ce noi inca nu existam. Nici macar ca specie. Si pana la ziua in care, cu sute de ani in urma, un om a descoperit-o cuibarindu-se in causul perfect sapat in stanca si a facut o reverenta in fata magnificului creator al unei astfel de minuni. Opferschale.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Reclama

Eu chiar il cunosc pe Mos Craciun, desi el zice ca nu-i. Iar Mos Craciun e… As vrea sa spun roacker, pentru ca Mos Craciun e cliseul cliseurilor si din toata muzica doar roacker s-ar incadra aici, numai ca iar vine si ma cearta ca nu numai ca nu-i Mos Craciun, dar nu e nici roacker. (De ce se zice roacker?) Bine nu mai tin minte, dar parca mi-a ramas o amintire cu Mos Craciun mentionand ceva de punk nu stiu de care. Insa o umbra de indoiala ma impiedica sa zic si ca Mos Craciun e punker. In fine, ascultati mai jos si va dumiriti. Mos Craciun e unul din baietii (nu uitati ca acesta este un blog unde aparentele inseala mai abitir decat in rest) care canta in trupa TBDWE. Iar fanii ii pot gasi si pe facebook si myspace. Sau ii pot vedea live cantand nu stiu unde in Timisoara, dar si in Bucuresti din cand in cand, caci uneori se suie in tren si apoi spera sa aiba suficienti spectatori ca sa-si poata cumpara bilete de intors in vestul tarii. De ce ii fac reclama? Pai pentru ca eu chiar il cunosc pe Mos Craciun.