Ne scrie Tolo din Londra (Catalin Tolontan, si cine nu-l citeste, ar putea face o exceptie pe perioada Jocurilor Olimpice, reportajele echipei de acolo au fost de fiecare data interesante): „Un tip impecabil ne salută “Good day, Sir!”.Tresărim. Am ajuns undeva unde nu trebuia? Cu ce am greșit? Omul e doar politicos, dar noi tresărim și avem senzaţia, ca mai toţi copiii născuţi în comunism, că e un reproș pentru că ne găsim în momentul și în locul nepotrivite. El zîmbește, noi ne crispăm o fracţiune de secundă, pînă cînd lumile noastre se contopesc și simţim același lucru.”
Omul, in general, se obisnuieste rapid cu linistea si normalitatea. Traumele unei copilarii sub comunism, daca chiar ar putea fi privite din unghiul acesta, dispar iute. Desi am serioase indoieli ca vreunul dintre noi a fost cu adevarat traumatizat. Spamurile nostalgice despre generatia cu cheia la gat o demonstreaza. Exceptia o reprezinta desigur cei urmariti si persecutati individual de sistem si daca va intrebati ce copil ar fi putut infuria sistemul in asa hal incat sa-i trezeasca atentia, am si un exemplu: copiii parintilor ramasi ilegal in strainatate, care si-au dorit reintregirea familiei.
Dar nu despre ei e vorba, ci despre noi, astialalti, anonimii multi si hai sa nu ne victimizam, fericiti in inconstienta noastra. Asa-s copiii, fac o joaca si din statul la coada. Iar incalcarea regulilor pe vremea aceea, ca si acum, era aventura pura si nu trezea mustrari de constiinta nici macar la cei prinsi. Eventual ii ambitiona sa fie mai isteti data urmatoare ca sa pacaleasca mai eficient vigilenta aparatorilor de reguli, priviti ca fiind cu atat mai caraghiosi cu cat regulile erau mai absurde. Si atunci de unde reflexul de vinovatie pe care l-au simtit autorii? (V-am pacalit la inceput, Tolo n-a scris singur articolul.)
Compar amintirile din copilarie cu Romania de acum. Si in contextul citatului, diferenta e limpede ca omul negru plimbandu-se pe campul de zapada. Sunt intimidata in Romania de azi. Nu eram cand am plecat si primii ani traiti in strainatate mi-au sporit increderea in mine. Dar nu stiu care e reactia corecta in fata nerusinarii. Iar de cand nesimtirea a prins glas si racneste nestingherita pe toate canalele pe care poate ajunge la urechile noastre, admit ca mi-e teama. Ca voi deranja parcand pe un loc liber, dar folosit de obicei de un practicant ocazional al agresivitatii verbale, ca mi se va flutura un teanc de bancnote in fata ochilor daca deschid o carte in autobuz, ca o voi supara dorindu-mi ceva de pe raft pe vanzatoarea reclama vie la toate produsele cosmetice prezente pe piata romaneasca, ce ofteaza dupa tipul care a ignorat-o aseara in club, desertandu-si sensibilitatea ranita in fata colegei de tura, plesnind in acelasi timp clientii cu un „Ce vreti” sfichiuitor si taietor in carnea vie a intetiei originale de face cumparaturi.
Dar ma intorc la cealalta acasa si zambesc prima oamenilor de pe strada, salutandu-i chit ca ii cunosc sau nu. (Obicei intepenit si aici, ca si la noi, in lumea de la tara.)
Asa ca indraznesc sa il contrazic pe Tolo, confratii si consora lui. Tresarirea lor nu e urmarea nasterii sub comunism decat daca privim jungla din Romania de azi ca o urmare naturala a iesirii din el. Teorie contrazisa de atatea dintre statele vecine noua pe harta sortii. Crisparea lor, turisti romani intr-o tara relaxata, vine din traumele neobservate ale traiului intr-o permanenta stare de care pe care, prezenta pe strada, la lucru si chiar si acasa. In prezent, nu in trecut.
Sigur, lucrurile vazute de la niste sute de km distanta ofera o alta perspectiva, totusi ar ajunge si trei pasi mentali facuti in spate. Unu, doi, trei. Eeee? Parca se vede altfel. Stai un pic, n-am auzit un fosnet in fundalul propriilor ganduri? Cutitul imaginar in dreapta, o intoarcere brusca, postura de karatist in atac: cine esti, ce vrei si de ce imi zambesti?
Blog cu mere coapte 
0 Răspunsuri to “Rataciti in timp”