Gândul

E singur și se uită nedumerit în jur. Ce liniște e. S-a dus toată zumzăiala. Nu mai roiesc idei, nu se mai ciocnesc contradicții, nu mai e nimeni care să peroreze neîncetat. Doar acest gând singurel, unicul supraviețuitor la 4 zile de la ultima rundă de chimio.

E stranie tăcerea din capul meu, și neliniștitoare foarte. După încă vreo 3-4-5 zile, ai mei, cei din casă, se liniștesc. Devin combativă, iar ei îmi spun din ochi: „Phew, îți revii”. Zâmbesc fericiți. Sunt eu cea veche.

Pe mine însă neliniștea nu mă părăsește. Iubesc agitația permanentă de la mine din cap. Dezordonată aparent, dar cu linii foarte clare de acțiune, pe care le-am învățat între timp. Ce va rămâne din ea cu celulele din creier un pic mai împuținate de fiecare dată când două soiuri diferite de substanțe le împiedică să se mai înmulțească și să se împrospăteze?

Trăiesc de acum sub amenințarea spectrului unui singur gând sărac și prăpădit.

Altfel decât în filme

’S tut ma Lad! ’S tut ma Lad!*

Se agită între mine și măsuța unde are microscopul, într-un soi de panică neașteaptă. E obosită. Ar fi vrut astăzi să termine mai devreme, m-a sunat asistenta ei să îmi spună că ar vrea să mă amâne pentru o altă zi, eu fiind ultima pacientă, dar am insistat că s-ar putea să fie urgent și atunci a rămas și pentru mine. „Pijamaua” de lucru îi este foarte șifonată, nu mai stă nicicum pe ea, ca o haină care ar fi trebuit schimbată pe hainele de stradă deja.

Nu îi înțeleg agitația, nu-i găsesc nici un sens, dar inima îmi este deja strânsă fără scăpare în gheara panicii ei. Motivul pentru care e speriată, dar în același timp necăjită și resemnată e foarte clar. Știu ce este uriașa sferă neagră de pe imaginea ecografului. Nu este nevoie să îmi spună și vede pe fața mea că am înțeles. Am văzut secvența aceasta în foarte multe filme. În fiecare film a semănat cu cele din celelalte filme. Numai cu secvența aceasta, în curs de derulare, nu seamănă deloc. Dar deloc.

Se liniștește brusc. „Voi suna eu acum la spital. Cunosc o doctoriță acolo, și dacă o sun eu, veți primi programare pentru operație repede, altfel vă programează abia peste mai mult de o lună.” „Trebuie neapărat acum? Nu pot să o fac după ce se termină semestrul? Am multe cursuri”, mă trezesc spunând ca cel mai conștiincios profesor din lume.

Își varsă un pic toate ofurile la telefon. „N-a mai venit la control de dinainte de pandemie. Și vrea să aștepte ca să termine de predat semetrul ăsta.” Eu mă îmbrac în încăperea de lângă.

Când mă așez în fața ei știe însă ce trebuie să îmi spună. „Să nu cumva să vă faceți mustrări de conștiință. De obicei cresc extrem de repede. Este foarte probabil să fi apărut doar de câteva luni. Poimâine aveți programare la spital.”

Ceva s-a detașat în mine. Sunt golită, nu mai simt nimic, iar mintea privește de undeva de sus. Plec plutind de la cabinet. Spun automat „la revedere”. Mintea îmi dă ghiont. „Sper.” Nu știu cum ajung până în garaj. Mă așez la volan. Sunt straniu de calmă. Am avut o viață bună. Frumoasă. Dar mai ales plină. Scot telefonul să îmi sun bursucul. Peste trei ore și jumătate avem programare la notăriță. Vrem să semnăm contractul pentru cumpărarea unei case ce poate deveni casa visurilor mele.

Asta s-a întâmplat acum doi ani la început de mai. Între timp a crescut iar, iar de data asta nu mai sunt calmă. Scriu la îndemnul unei psiholoage de la spital, care a sugerat că aș putea așa să nu îmi mai exorcizez demonii. Mă gândesc să scriu și în engleză. Să văd cât de mult trebuie să ajustez dacă il pun pe copilot să traducă, n-as vrea să pierd prea mult timp cu scrisul in a doua limbă.

Comentariile vor fi moderate.

* ‘S tut ma Lad (dialect) = Es tut mir Leid (germană)