De voie, de nevoie

Pe cand raul serif de Nottingham o obliga pe frumoasa Marian sa se logodeasca cu el, ca sa-i faca in ciuda lui Robin Hood, si printul John tesea si ras-tesea intrigi ca sa-i fure tronul nobilului sau frate, cu ce se ocupa acesta? Statea la inchisoare! Da, Richard Inima de Leu isi vazuse de micile lui afaceri – mai putin nobile decat ar da frumos in filme – prin Ierusalim, unde isi insurase nepotul cu proaspata vaduva a celui pe care-l acceptase, impotriva vointei, ca viitor rege al Ierusalimului si care foarte convenabil fusese ucis imediat dupa aceea. Asa ca nu-i de mirare ca toata lumea il suspecta acum de crima si nici ca intorcandu-se el acasa deghizat a ajuns sa fie arestat chiar de varul victimei, var ce nu era altul decat Leopold al V-lea, ducele Austriei. Si unde l-a inchis? In castelul din Dürnstein.

Dupa opt sute si ceva de ani, am trecut si eu pe acolo. Chiar de doua ori, prima oara am lasat bicicletele pe malul Dunarii – le incalecasem pentru a strabate distanta dintre Passau si Viena, cine face traseul isi poate trece vizita ruinei in itinerar – iar a doua oara acum, in excursia cu firma. N-am gasit nici o inscriptie lasata de rege pe vreun zid, timpul a sters tot ce a fost zugraveala, tencuiala, ba chiar si perete pe alocuri. Dar ne-am cocotat cu totii si am socializat inghesuiti in cel mai inalt punct al ruinei, cu Dunarea curgand molcoma departe sub picioarele noastre.

Excursiile astea cu firma sunt o traditie un pic ciudata in cultura austriaca. Pe vremea cand mai aplicam pentru viza de sedere, aflata in biroul amploiatului oficiului administrativ districtual – denumirea am adaptat-o eu, in original se cheama Bezirkhauptmannschaft, care mot-a-mot zice ceva de echipa principala a circumscriptiei – zambindu-i cuminte functionarului, s-a deschis usa din spatele meu si peste umar s-a intins spre acesta o mana cu o foaie. O voce umila a rostit incetisor: „stiti, as vrea sa-mi iau concediu in perioada…”. Vioi cel purta raspunderea acceptarii continuarii sederii mele in mica si frumoasa Austrie, a cautat intr-un teanc de hartii, a scos o lista, a parcurs rapid numele insirate acolo si i-a raspuns: „Numai daca vii in excursia cu firma. Te trec pe lista, da?” Si l-a trecut, probabil dupa un accept dat din cap cu inghitit in sec.

La noi nu exista acest santaj direct. Dar presiunea se face simtita in relatiile cu cei de sus. Sustragerile de la activitati comune nu este privita cu ochi buni. Pune sub semnul intrebarii capacitatea angajatului de a lucra in echipa. Capitol la care noi, toti ne-austriecii, suntem oricum deficitari si asta nu din cauza subiectivismului celor ce fac aprecierile. Pur si simplu ne e greu. Unora pentru ca sunt de felul lor lupi singuratici, altora pentru ca nu inteleg ritualul vorbelor marunte aruncate de la unul la altul peste mese intinse si cu un pahar in fata, iar celor ca mine pentru ca nu ne gasim un locsor comod in limba germana.

Avem colegi exceptionali. Amabili, inteligenti, unii dintre ei foarte prietenosi chiar, dar fiecare strain nou venit in firma pateste acelasi lucru. La inceput i se vorbeste in limba engleza, careia pe ce trece timpul i se erodeaza pelicula de lac anglica lasand tot mai mult la iveala substratul pur saxon, pana se ajunge la unul dintre dialectele cele mai curate vorbite pe plaiuri alpine. Nu exista decat bunavointa in aceasta transformare. Colegii nostri vor sincer sa ne ajute sa invatam limba locului, sa ne integram mai usor. Ce nu baga ei de seama insa e trezirea complexelor ce dormisera atat de profund pana la actul lor caritabil. De la un nivel acceptabil de engleza, in care ne aflam si fata de ei pe pozitii cat de cat egale, ne afundam in complexitatea unei limbi in care nu avem sansa de a ajunge sa ne exprima asa cum se exprima ei. Din doua dictionare limbamaterna – engleza, rudimentare, dar cu la fel de multe pagini, ne trezim ca stam in fata dictionarul explicativ al limbii germane – ei, cu un ghid de conversatie limbamaterna-german scos la o editura fara prestigiu – noi. Handicap pe care eu nu-l pot ignora si atunci prefer sa mai mult tac.

Excursia cu firma, petrecerea de Craciun si alte ocazii de legat prietenii cu colegii de firma, sunt lipsite de valoarea relaxanta pe care o au pentru ei, de fapt sunt la fel de obositoare ca si un meeting cu clientul, dar de voie, de nevoie, spun prezent la fiecare dintre ele. Am sperat ca macar sa facem ceva aventuros. In lista de propuneri fusese si o excursie la un parc cu sfori intinse prin copaci pe care ar fi trebuit sa transpiram si unde macar aveam garantata revarsarea de adrenalina urmata de valul ulterior de endorfine. A fost cat pe-aci. Am votat democratic si surpriza alegerea mea a avut cele mai multe voturi. Din pacate la egalitate cu o alta. Si din pacate seful nostru nu e sef destul. Desi alesese aventura, a zis treaca de la el, mergem la degustat de vinuri. Dupa ce ne suim pe ruina.

Pana la urma n-a fost chiar atat de rau, iar vinurile degustate, putintele cate au fost, mi-au dezlegat si limba impiedicata de obicei in succesiunile nesfarsite de consoane. Intre ruina si degustare, ne-am oprit si la un Gasthaus unde am mancat cele mai bune galusti umplute, iar apoi la Loisium, o sursa inedita de venit a unor podgoreni de pe langa Krems. Un muzeu modern, interactiv, centrat in jurul producerii vinului. Pentru edificare, click pe slide-ul de mai jos.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Publicitate