Vacanta

Lunga. Si in dispozitie de grinch fiind eu azi, ghinion. Nu se fac urari de sarbatori. Iar pentru ca la intoarcere sa nu ma trezesc in mijlocul unor vaste complexe zgarie-nori de vinovatie, cauzate de confluenta unei dispozitii post-vacantiale cu prea multe urari ce-ar putea fi lasate aici in lipsa, no comments.

De ce

De ce? il intrebam pe Paul. Uneori avea el un motiv serios ca sa faca ceva si ar fi fost pacat sa spun nu, doar pentru nu vedeam prin ochii lui caprui. Alteori se temea sau credea ca nu poate si cum sa-l ajut fara sa stiu unde zace baiul primordial. De cateva ori doar pentru ca mesterea ceva inedit si mi-ar fi placut sa stiu ce-l mana. Na bine, nu mai fac imi raspundea el si ma simteam atat de neindemanteca. Cresteam ca Alice si casa se umplea de portelanuri.

Bietul de ce. Sau cum asa. Cum au fost ei privati inca din frageda noastra copilarie de rolul de aflatori si limpezitori de enigme. Numai eu, ca un pinguin curios si scociorator, tot uit ca sensul asta e pierdut. Si apoi stau sa culeg cioburile farfuriilor sparte in capul meu. Ca sa nu mai spun de plasturi. Stiti ce greu e sa-i dezlipesti de pe puf? Si cum arat dupa aceea?

Later edit:

Sunt incapabila sa sesizez diferente reale intre cei doi candidati la presedintie. Despre asta poate ma voi indemna sa scriu la anul. Nu-i chiar o chestiune de ignorat. Pentru povestea mea insa, important e ca in ultimele saptamani am privit cu uimire toata lumea impartindu-se in doua tabere, mai mult inversunate decat ne-, si n-am priceput nimic. Asa ca am intrebat pe cineva apropiat daca a votat. Da. Cu cine? Pana la urma mi-a spus. De ce? Ei, aici am fost teleportata in plin desen animat. Cand am rostit intrebarea era in fata mea, in clipa urmatoare n-am mai vazut decat un vartej pentru ca inca o clipa mai tarziu sa apara un ceva… format din multe, multe, multe scuturi. Dintre un scut antic, greu, din ceva metal si foarte frumos ornamentat de altfel, si un scut anti-racheta se zarea un varf de sulita pentru orice eventualitate (tine la mine si nu avea neaparat de gand sa ma intepe), deasupra a doua nari larg deschise, mirosind pericolul.

Mda. De ce asta e tare suspect.

***

Observ cu tristete cat de putin cunoscuta e arta dialogului. Cand doua persoane au doua pareri diferite, cele doua scenarii pe care le tot vad eu (poate am probleme cu vederea) repetandu-se sunt fie cearta surda, fie atitudinea de “cel mai destept cedeaza”, pentru ca disputele repugna. Dar dialogul nu-i disputa, ci sursa de imbogatire. Si dialogul nu-i infruntare, ci dezbatere, asa cum de exemplu e practicat de explorish si prietenii lui, motiv pentru care blogul lui imi este foarte drag.

Pentru a ajunge la dialog e nevoie de argumente solide. Intrebarea cea mai simpla care cere argumente e de ce, insa sensul ei e denaturat de foarte timpuriu. Cat timp copilul e intrebat si acasa si afara de ce te-ai murdarit, de ce l-ai impins pe baietel in nisip, de ce nu stai pe locul tau ca toti ceilalti copii fara a cere de fapt un raspuns de la el, ci certandu-l ca nu face bine ceva, el creste crezand ca asta e rolul lui de ce.

Creste pana cand nu mai trebuie sa asculte de altcineva si momentul eliberarii de sub tutela deschide calea spre victorii in confruntari deceiste – clasice sunt cele conjugale. Cand esti intrebat de ce ceva, raspunzi intreband da’ tu de ce altceva. De fapt da’ tu conteaza in raspuns, nu trebuie urmat de un de ce. Si raspunsul trebuie sa fie ceva care sa-l oblige pe celalalt sa se apere. Asa scapi de vina de a nu avea argumente pentru un de ce. Sau de rusine, ca nu toti simt la fel.

Asa moare comunicarea, asa moare schimbul de idei.

Ghicitoare

Am inapoiat DVD-ul cu povesti la biblioteca. Schimbam politeturi cu bibliotecara cand vocea a zis uite-l pe tata. Am tacut in afara si am intrebat inauntru. Unde, unde? Mi-a luat cu blandete privirea intre palme si mi-a indreptat-o in stanga si in jos. Erau multe carti expuse pe masa, asezate pe randuri suprapuse doar cat se le inalte usor partea de sus.

Pe ultimul rand pe a doua coperta fuma tata. Nasul putin coroiat, freza cu parul ridicat in sus dupa moda anilor ‘60 purtat asa toata viata, obrajii supti. Culcat, privind cerul sau tavanul, in gura cu tigara aprinsa, ce tocmai trebuia scrumata inainte ca tutunul mistuit sa-i ninga fata arzand-o. O fotografie alb-negru, din tineretea lui. Ce faci taicule acolo, mi-a venit sa-l intreb. Dar am stat doar si l-am privit pana mi-a cazut capul pe umarul stang.

Asa, cu fetele paralele asemanarile s-au risipit. Nu era tata. Mi-am indreptat capul ca sa-l mai vad. Sub poza, mare, numele faimos de-acum si titlul romanului.

N-am citit inca nici o carte in germana, dar cand te alege una asa, nu poti s-o refuzi.

Am luat-o in calatorie si m-am laudat gazdei cu ea. Nu cred ca mie mi-ar placea, a zis. Am deschis-o inainte de culcare. Cuvintele au o greutate aparte, raman sa-mi bantuie somnul. Dupa cateva pagini tresar. Una dintre femei are soarta pe care ar fi avut-o tanti Mädy daca nu i-ar fi suras norocul in ultima clipa. Povestea lui tanti Mädy mi-a incredintat-o chiar ea pe vremea cand nu stiam ce sa fac cu amintirile altora. In timp am inteles ca e datoria mea sa o neuit, dar neuitarea nu-i un lucru simplu si nedureros. O mai trec o data in gand pe lista cu lucruri de facut. Candva.

A doua zi in vizita, intr-o casa noua. Frumoasa. Un reinceput timid de biblioteca, ca de viata luata de la capat, pe rafturile inca prea incapatoare. Biblioteca veche a ramas la fosta. Descopar mangaidu-le cu privirea, titluri cunoscute, citite, printre cartile stand aliniate cuminti. Apoi il vad pe tata. Gazda ne povesteste cum a comandat-o chiar a doua zi dupa aparitie. Dar nu crede ca-i va placea. Asta nu stiu, stiu insa ca va fi strivit sub cuvintele dinauntru.

Intoarsa acasa o sun pe nepoata lui tanti Mädy si ii povestesc de carte. Si ea a cumparat-o tot a doua zi. O prietena o anuntase si o intrebase daca o vrea. A vrut-o, dar nu se apucase sa citeasca. Ii trebuie o anumita stare de spirit ca s-o poata lua in mana. Nu i-am zis cata dreptate are. Nu i-am zis nici ca eroul principal e tatal ei.

Diferend domestic

E dificultatea asta de a te adapta la lucrurile pe care nu le-ai folosit. La stampilatoarele din tramvai, de exemplu. Unde am recurs pana la urma la privirile neajutorate raspandite cu generozitate in jur pana cand s-a indurat un alt calator si mi-a stampilat biletul. Procedasem la fel ca el, fara sa obtin acelasi rezultat, nu exista pactul dintre mine si obiect. Ii eram straina stampilatorului.

De data asta suntem in fata usii de la scara blocului. Inauntru. El apasa clanta si cand nu se deschide, ezita. E un buton rosu de plastic, dreptughiular. Mana pleaca singura, nici nu trebuie sa ma gandesc. Se bucura sa atinga rosul acela atat de nou fata de cadrul metalic cu vopseaua dusa al usii, fata de diformitatea ruginita cu dinti ce opreste deschiderea ei. Butonul e jucaria.

Odata iesiti din bloc, ma napadeste altruismul. Mi-am facut damblaua, il pot sfatui cum sa procedeze data viitoare.

- Cand vezi un buton rosu, il apesi, ii spun inteleapta.
- Da, dar tot un buton rosu declanseaza si explozia termo-nucleara, imi raspunde sec.

Gustul bun al victoriei curate

Edit a castigat! Prima!

A fost o experienta inedita si voi vorbi despre cateva dintre lucrurile ce mi s-au incurcat prin ganduri. Mai incolo. Deocamdata e vremea multumirilor.

Multumirile pentru suport sunt pe blogul de schi. Aici vreau sa le multumesc lui doc si mala. Pentru ca si-au exprimat dubiile la votarea de luna septembrie cand am profitat de lacunele regulamentului. Tragand linie, pot spune ca nu-mi pare rau ca am facut-o. Insa aceasta numai pentru ca profitand cu toata nerusinarea de care sunt eu capabila (pe care o estimez totusi muuuuult mai mica decat a majoritatii semenilor mei ), am alertat organizatorii, care au schimbat regulamentul.

Doc si mala au avut dreptate. Izbanda in septembrie ar fi fost umbrita. Aceasta insa e pe deplin meritata si de aici vine si bucuria cea mare.

Allerheiligen

Inregistrarea e din mai, dar am cantat piesa si astazi.

De voie, de nevoie

Pe cand raul serif de Nottingham o obliga pe frumoasa Marian sa se logodeasca cu el, ca sa-i faca in ciuda lui Robin Hood, si printul John tesea si ras-tesea intrigi ca sa-i fure tronul nobilului sau frate, cu ce se ocupa acesta? Statea la inchisoare! Da, Richard Inima de Leu isi vazuse de micile lui afaceri – mai putin nobile decat ar da frumos in filme – prin Ierusalim, unde isi insurase nepotul cu proaspata vaduva a celui pe care-l acceptase, impotriva vointei, ca viitor rege al Ierusalimului si care foarte convenabil fusese ucis imediat dupa aceea. Asa ca nu-i de mirare ca toata lumea il suspecta acum de crima si nici ca intorcandu-se el acasa deghizat a ajuns sa fie arestat chiar de varul victimei, var ce nu era altul decat Leopold al V-lea, ducele Austriei. Si unde l-a inchis? In castelul din Dürnstein.

Dupa opt sute si ceva de ani, am trecut si eu pe acolo. Chiar de doua ori, prima oara am lasat bicicletele pe malul Dunarii – le incalecasem pentru a strabate distanta dintre Passau si Viena, cine face traseul isi poate trece vizita ruinei in itinerar – iar a doua oara acum, in excursia cu firma. N-am gasit nici o inscriptie lasata de rege pe vreun zid, timpul a sters tot ce a fost zugraveala, tencuiala, ba chiar si perete pe alocuri. Dar ne-am cocotat cu totii si am socializat inghesuiti in cel mai inalt punct al ruinei, cu Dunarea curgand molcoma departe sub picioarele noastre.

Excursiile astea cu firma sunt o traditie un pic ciudata in cultura austriaca. Pe vremea cand mai aplicam pentru viza de sedere, aflata in biroul amploiatului oficiului administrativ districtual – denumirea am adaptat-o eu, in original se cheama Bezirkhauptmannschaft, care mot-a-mot zice ceva de echipa principala a circumscriptiei – zambindu-i cuminte functionarului, s-a deschis usa din spatele meu si peste umar s-a intins spre acesta o mana cu o foaie. O voce umila a rostit incetisor: “stiti, as vrea sa-mi iau concediu in perioada…”. Vioi cel purta raspunderea acceptarii continuarii sederii mele in mica si frumoasa Austrie, a cautat intr-un teanc de hartii, a scos o lista, a parcurs rapid numele insirate acolo si i-a raspuns: “Numai daca vii in excursia cu firma. Te trec pe lista, da?” Si l-a trecut, probabil dupa un accept dat din cap cu inghitit in sec.

La noi nu exista acest santaj direct. Dar presiunea se face simtita in relatiile cu cei de sus. Sustragerile de la activitati comune nu este privita cu ochi buni. Pune sub semnul intrebarii capacitatea angajatului de a lucra in echipa. Capitol la care noi, toti ne-austriecii, suntem oricum deficitari si asta nu din cauza subiectivismului celor ce fac aprecierile. Pur si simplu ne e greu. Unora pentru ca sunt de felul lor lupi singuratici, altora pentru ca nu inteleg ritualul vorbelor marunte aruncate de la unul la altul peste mese intinse si cu un pahar in fata, iar celor ca mine pentru ca nu ne gasim un locsor comod in limba germana.

Avem colegi exceptionali. Amabili, inteligenti, unii dintre ei foarte prietenosi chiar, dar fiecare strain nou venit in firma pateste acelasi lucru. La inceput i se vorbeste in limba engleza, careia pe ce trece timpul i se erodeaza pelicula de lac anglica lasand tot mai mult la iveala substratul pur saxon, pana se ajunge la unul dintre dialectele cele mai curate vorbite pe plaiuri alpine. Nu exista decat bunavointa in aceasta transformare. Colegii nostri vor sincer sa ne ajute sa invatam limba locului, sa ne integram mai usor. Ce nu baga ei de seama insa e trezirea complexelor ce dormisera atat de profund pana la actul lor caritabil. De la un nivel acceptabil de engleza, in care ne aflam si fata de ei pe pozitii cat de cat egale, ne afundam in complexitatea unei limbi in care nu avem sansa de a ajunge sa ne exprima asa cum se exprima ei. Din doua dictionare limbamaterna – engleza, rudimentare, dar cu la fel de multe pagini, ne trezim ca stam in fata dictionarul explicativ al limbii germane – ei, cu un ghid de conversatie limbamaterna-german scos la o editura fara prestigiu – noi. Handicap pe care eu nu-l pot ignora si atunci prefer sa mai mult tac.

Excursia cu firma, petrecerea de Craciun si alte ocazii de legat prietenii cu colegii de firma, sunt lipsite de valoarea relaxanta pe care o au pentru ei, de fapt sunt la fel de obositoare ca si un meeting cu clientul, dar de voie, de nevoie, spun prezent la fiecare dintre ele. Am sperat ca macar sa facem ceva aventuros. In lista de propuneri fusese si o excursie la un parc cu sfori intinse prin copaci pe care ar fi trebuit sa transpiram si unde macar aveam garantata revarsarea de adrenalina urmata de valul ulterior de endorfine. A fost cat pe-aci. Am votat democratic si surpriza alegerea mea a avut cele mai multe voturi. Din pacate la egalitate cu o alta. Si din pacate seful nostru nu e sef destul. Desi alesese aventura, a zis treaca de la el, mergem la degustat de vinuri. Dupa ce ne suim pe ruina.

Pana la urma n-a fost chiar atat de rau, iar vinurile degustate, putintele cate au fost, mi-au dezlegat si limba impiedicata de obicei in succesiunile nesfarsite de consoane. Intre ruina si degustare, ne-am oprit si la un Gasthaus unde am mancat cele mai bune galusti umplute, iar apoi la Loisium, o sursa inedita de venit a unor podgoreni de pe langa Krems. Un muzeu modern, interactiv, centrat in jurul producerii vinului. Pentru edificare, click pe slide-ul de mai jos.

Din perspectiva picturii

Frumoasa din padurea adormita. Pe patul de spital in coma. Langa pat, ce poate fi la fel de bine si unul modern, rabatabil si pe roti, dar si o vechitura de fier cu vopseaua dusa ici si colo pe barele zabrelind teritoriul bolii, ingalbenit in locurile de care mana dupa mana l-a tras sa-l mute mai la geam sau mai spre usa, se inalta uscat scheletul suportului pentru perfuzie. Picurii cresc incet, se ingreuneaza si luneca pe tubul infipt cu un ac in vena frumoasei. De cand zace acolo a crescut si iedera.

Unul din tablourile mele preferate. Nu poate fi vazut in nici o galerie.

Basmele au ramas teritoriu tabu. O camera a copilariei, inchisa cu sapte lacate sa nu iasa farmecul pe usa. Sensul secret al magiei sta in existenta ei, da? Nu cautam altceva in spate, bine? Bineinteles ca mi-a scapat un icnet surprins cand m-am aplecat deasupra cilindrului cu povestea agitata si am zarit imaginea cea noua de pe fund.

Nu ma pricep la pictura, dar imi place munca de detectiv. Pot ramane zile intregi in fata tablourilor unor suprarealisti dragi mie, cautand in detalii indicii ale rezolvarii misterului ascuns inauntru. Dar atat. Trec prin galerii lasandu-ma atrasa mai mult de ceea imi opreste gandul decat de ceea ce agata privirea. Iar apoi vine Siri si ma ia de mana si ma invata cum priveste ea tablourile. Sunt vii, stii? Cauta-le miscarea!

Am rasfoit cu ea paginile albumului. Multa arta veche, Leo e critic de arta. Plus arta inexistenta si arta inexistenta. Prima se afla doar in panzele cartii, pictata de ea cu condeiul. A doua e prezenta in galerii, dar Siri ii neaga apartenta la arta. “Arta nu e continut, ci perspectiva”, spune cineva la un coctail, parca la un vernisaj, iar restul cartii e si un protest impotriva lipsei de continut ce a profitat de crapaturile snobismului ca sa inunde lumea colectionarilor. Chiar sunt curioasa, ce-o crede Siri despre tablourile pereche: dreptunghiul complet alb si cel complet negru care troneaza la loc de cinste in MOMA?

Nota: Intamplarea a facut sa aleg dupa What I Loved, o alta carte cu un personaj ce picteaza. Autoarea se uita la tablouri la fel, cautand viata din ele. Si apoi o diseca in tuse, cautand-o pe cea ce da ghiont momentului surprins de artist. Cam cum fac eu cu muzica. Aparent, oricat de elevate ni-s preocuparile si de delicate domeniile de activitate, nu ne putem sufoca pornirile de macelari.

Amusinand

Miroase a sfidare. A ei salbatica, taindu-ti confortul, a ta infruntatoare, de animal nesupus. Doar n-o sa te sperii de atata lucru. Miroase a intoarcere in timp si inocenta. Cand aveai voie sa visezi. Dii, calutule, dii, si scuturai din sfori. Sau te intorceai pe burta, intindeai mainile ca un vultur si priveai din inaltul cerului urmele multe si subtiri incurcandu-se unele in altele. Miroase a curat. Gata, radem totul acum si o luam apoi de la capat cu viata. Miroase a tare. Atat de tare ca te sufoca. Iti umple plamanii si nu mai iese de acolo. Miroase a nerabdare.

Coboram dinspre cruce, atenta la fiecare pas. Vantul tragea subtire, dar dupa vreo suta de metri incepusem sa ma infierbant pe sub hanorac. L-am dat jos, l-am impaturit si l-am bagat in rucsac. Pelicula de sudoare de pe maini s-a racit brusc. Narile mi-au frematat, largindu-se. M-am intors spre tovarasul de drum si am zambit. Miroase a zapada.

Dupa o saptamana am trecut pe langa acelasi munte. Purta semet pe crestet o caita alba.

Jos pantofii de strada!

Vicky statea de cateva zile in fata unui computer in biroul pentru musafiri. Sedea tot timpul singura cu spatele spre usa si nu intorcea capul cand lumea trecea pe acolo. M-am dus la ea, am intins mana si m-am prezentat: Hi, I am pin and I come from Romania. Mi-a raspuns indiferenta: Hi, I am Vicky and I come from Budapest. Toti ceilalti unguri venisera pe filiera Debrecen.

Pe vremea aceea ziua cam traiam impreuna cu colegii. One big happy family. People, ce ziceti de un film? Dar de un baschet? Hai sa tragem un chef! Si tot asa. De cate ori s-a aratat interesata de vreo activitate initiata de mine, Vicky mi-a raspuns la emailuri in engleza. Intr-o zi am adus vorba intr-o discutie cu prietenii despre noua vizitatoare din Ungaria. Fii serioasa, e din Romania, a terminat la Cluj, m-a informat o fata.

Era iulie si intr-o buna zi C. a propus sa mergem pe munte. Devenise expert de cand A., unul din rarii austrieci din institut, il acceptase ca unic insotitor in incursiunile lui montane. Mail spre toata lumea, care vreti, care puteti, haidati! Dar obligatoriu incaltati cu papuci potriviti ametitoarelor inaltimi alpine pe care am de gand sa va duc.

Mailul a fost spre toata lumea, ca asa se practica la noi, contand pe bunul simt al celor antipatizati de a nu se inscrie. Numai ca de multe ori cei antipatizati fie nu baga de seama grimasele de neplacere ale lumii cand intra intr-o incapere, fie nu le pasa. Asa si Vicky, desi nu era nimeni in tot institutul sa o placa. Avea o impermeabilitate totala la orice sugestie, sfat, dorinta exprimate de altcineva, ba chiar si la intrebari. Ii adresai cuvinte si le urmareai cum se apropie de ea, insa cand s-o ajunga faceau un ocol si se pierdeau apoi undeva in spate. In fata ta, ea zambea artificial si absent, fixandu-te cu privirea.

Cand C. a aflat ca Vicky vrea sa vina, n-a stiut sa-i spuna nu. Doar a subliniat partea cu bocancii. Cine nu are incaltari potrivite ii pune pe toti ceilalti in pericol! Mai ales daca ploua! Si a plouat. Iar Vicky nu s-a dezmintit si a venit cu pantofii de strada. -Fato, n-ai bocanci! -It’s ok, si acelasi zambet opac. S-a urcat intr-o masina si nimeni n-a indraznit s-o dea jos. Ne-am uitat toti urat la ea, dar nu ne-am oprit sa-i spunem nu, cu tine incaltata asa, eu nu urc sus.

Ne-am catarat pe ceata, cu buna dispozitie sufocata de incetineala inaintarii. Am mancat pe varf fiecare din pachetul lui, cu ochi goi de osteneala, inconjurati de supa laptoasa. Cei fara gluga aveau promoroaca in par. Vicky a facut fotografii. S-a oprit langa fiecare si a prins momentul linistirii posace a rasuflarii. Suvite ude, cazand dezordonat pe fata imbujorata de efort. Sunt frumoase fotografiile ei.

Pe drumul inapoi, mersul i-a devenit supliciu. Pana jos, atrocitatea durerilor au fortat-o sa se opreasca la fiecare pas.

Stateam singura intre jnepeni si-i asteptam pe Vicky si pe cavalerul meu pe cal alb. N-a scapat-o o clipa din ochi. Norii incepusera sa se imprastie si muntele vecin isi scosese dintre ei varful semet. Ceilalti asteptasera de doua ori sa-i ajungem, dar de indata ce ne zarisera se sculasera voiosi si o pornisera sprinteni mai departe. Nici unul nu s-a oferit sa ramana pe rand cu Vicky in spate. Nici C. si nici fata care mai avea bete, nu i le-au imprumutat. La a treia oprire se plictisisera de atata asteptat si hotarasera sa continue drumul fara noi. Era liniste si soarele se apropia de orizontul ridicat.

Vicky nu s-a plans deloc. A venit tot mai incet cu pauze tot mai dese si mai lungi. Niste austrieci ce ne-au ajuns, i-au vazut chinul. Unul dintre ei i-a inmanat betele. Cand ajungeti in sat, ne gasiti la tabara de tineret si ni le puteti inapoia. Au continuat coborasul grabiti. Betele ne-au salvat. Am ajuns in vale chiar la apus.

A doua zi Vicki ne-a scris un email de multumire. In limba romana. Daca ar mai avea ocazia sa mearga in vreo excursie, sunt sigura ca ar merge din nou in pantofii de strada.

Dupa cateva zile, C. ne-a scris inca foarte nervos ca a stiut ca Vicky vrea betele lui si tocmai de aceea nu i le-a dat. C. ne este si astazi unul dintre cei mai dragi prieteni.

***

Am tinut neaparat sa mai facem cel putin o data muntele pe vreme buna. N-am gasit nicaieri pe net descrierea traseului. Pozele de la Vicki ne-au furnizat insa detaliile necesare. Numele cabanei de pornire si numerele traseelor. Dupa o mica ratacire ce ne-a dus in parcarea de pornire spre Defileul Pasarilor (parca) – am intrebat imediat ce n-am recunoscut locurile – am ajuns in parcarea de langa Bosruck Huette. Abrupte sunt si 615 si 614, dar pe primul exista portiuni cu cabluri despre care cred ca sunt mai usor de urcat decat de coborat. 615 dispare la un moment dat in vale de pe indicatoare, nu-i bai, trebuie urmat cu incapatanare drumul drept inainte pana la Rohrauer Haus. De aici drumul e clar. Drept in sus.

E greu si periculos. Mult mai greu si mai periculos decat in amintirile mele. Ceata a ascuns data trecuta convenabil prapastia de sub picioarele noastre. Dar e si frumos. Frumusete din aceea care-ti prinde sufletul in pumni si-i mototoleste camasa cand il scutura.

Revazand traseul nu mi-am putut infrana admiratia fata de Vicki. Nu inteleg cum a reusit sa faca tot traseul  pe ploaie si sa ramana intreaga. Dar raman la parerea initiala. Cand o pornesti pe munte, locul pantofilor de strada e jos. La poale.