Alergand sa prind din urma prezentul
Am intrebat mai mult de dragul rigurozitatii. Iar ochii interiori mi-au iesit din orbite la aflarea raspunsului. I-am cautat grabita sa-i pun la loc, ca poate nu vazusera bine. Era o blank face. Adica nu, in viata lui n-a auzit acest cuvant. A trecut mai bine de o saptamana si inca nu-mi vine sa cred.
Caci lui nu-i lipseste chiar daca nu stie ce inseamna, pe cand eu stiu, dar nu o am. Gentiletea.
(Joaca placuta! 
)
Am citit un articol de debut foarte slab. Atat de slab incat nu e numai impresia aceea plutind la final a lipsei de stil, de compunere pentru scoala, ci e plin de agramatisme concrete, cuvinte folosite aiurea netinand cont de sensul lor pentru a forta metafore. Prietenii autorului s-au strans si au lasat comentarii extaziate. Autorul a fost in culmea fericirii si entuziasmului, convins ca a scris un material de exceptie. Traind parca un vis.
Inteleg incurajarile. E la inceput si nu trebuie sa-i dea in cap pana si cei mai apropiati.
Mi-am tras tastatura in fata si m-am blocat. Doua vorbe n-am legat. Nu sunt in stare sa fiu partasa la mistificare. Sigur ca as fi putut lasa un mesaj neutru, politicos, in care sa nu spun nici ca textul e bun, nici ca-i rau. Dar tot n-as fi putut indeparta gustul neplacut al tradarii.
Nu stiu de unde am ideile astea romantice despre prietenie. De la fanteziile induse de lecturile copilariei fragede probabil, atunci e mare potentialul idealizarii. E ca o ancora ce ma trage permanent inapoi, lasand prezentului in care nu ma mai aflu intelepciunea adusa anii multi. N-am stat chiar degeaba cat timp s-au scurs pe langa si prin mine. I-am privit cu atentie pe cei din jur si stiu cat poate durea critica. Am vazut in functiune mecanismele de aparare pe care le dezvoltam. Bula elastica a propriei infailibilitati de fatada din care ricoseaza orice atentionare drept in fata binevoitorului. Am invatat sa tac. Uneori. Educatia impotriva vointei nu poate fi diferentiata de pedeapsa zicea colegul candva.
Atata doar ca autorul din poveste e foarte, foarte tanar si inca mai doreste sa fie indrumat. Viseaza sa ajunga un autor bun, sa scrie cu profesionalism. Oare chiar merge sa inchizi ochii la primul pas sub-mediocru si sa-i deschizi doar la al doilea? Compromisurile sunt ca oile. Ai deschis usa pentru primul, iti intra toata turma in casa. Justificare pentru neinterventie exista intotdeauna. Doar nu-i treaba ta. Si hai sa zicem ca putem. Prima data il incurajam, de la urmatorul fiasco ii atragem atentia. Nu reusesc sa vad diferenta decat in amanarea unui verdict neplacut. Cel cu prietene, mai ai enorm de mult de muncit.
Scrisul profesionist expune. Mai ales de cand cu netul, cand toti ti-s critici. Aici in “toti” sta capcana, diferentierea celor rautaciosi sau lipsiti de instrumentul gandirii de cei pertinenti nu-i tot timpul facila. Mai ales cand prietenii te lauda neconditionat. De fapt mai rau. Mai ales cand prietenii sunt oameni evident inteligenti, pe care te poti baza in multe situatii si exact prietenii astia te lauda neconditionat. Pai sa nu-i crezi? Mai bine jos oblonul pe partea vocilor cartitoare, si sus ermetizarea in autoadmiratie. E exercitiul cel mai simplu. Autosuficienta vine apoi de la sine.
De cate ori dau peste un articol de ziar prost scris de cineva al carui nume insista sa se repete peste ani, un gand nu-mi da pace. Candva demult, la inceput de tot, niste prieteni lucizi – daca i-o fi avut – l-au condamnat la penibil.
Imi trag tastatura in fata si scriu: sorry, ai scris un articol foarte slab. Amagindu-ma ca fac o fapta buna.
Dar la urma urmei ce nu-i amagire?
Nu poti lua un copil la tine daca nu te cunoaste si nu e obisnuit decat cu mama sau cu maica.
Acum doi ani in vara, cu perspectiva sosirii lui Paul la noi, ne-am testat noua rabdarea si lui adaptabilitatea. L-am luat la Brasov pentru cinci zile. Nuuuuu, daca merge Paul vine si Dorian. Dorian e “baiatul lui mama”. Mama a fost cea mai mica in familie si a ramas din copilarie cu convingerea ca i s-au oferit mai putine sanse. Dar cu Dorica nu se va intampla asa. Tot ce face Paul, face si Dorian. Acum doi ani in vara Dorian abia implinise de doua zile patru ani.
Zilele erau frumoase. Parcuri multe cu locuri de joaca, piscina cea mica din curtea nasilor mei, jucariile celorlalti nepoti, mersul cu telecabina, pianul. Nu avea timp de cantarit tristeti.
Prima noapte. Atipisem cand am auzit un zbieret: Piiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin! Am dat fuga buimaca. Paul era cel care ma chemase si acum statea numai cu ochii iesiti de sub patura, nu care cumva sa fie prea expus la furtuna pe care o astepta sa izbucneasca. Dorian plange, a soptit cu glas pierit. I-am luat in brate trupsorul tresaltand de suspine. L-am mangaiat. Vreau la maaaaaamaaaaaaa, si-a cantat el o vreme lamentatia. Apoi obosit de atata plans a adormit.
La 6 dimineata un simt pe care n-am stiut ca-l am m-a scuturat. Hai scoala, fosgaie ceva dincolo de usa. Copiii. Mai copii, voi nu dormiti? Ochii mi-erau lipiti de somn. Au intins dintr-o miscare cate o mana spre geam: e ziua! Fara pic de mila. Am ramas cu ei ca sa nu o trezeasca si pe mama. La un moment dat Dorian a venit la mine. Pin, sa nu mai spui la nimeni ca am plans. Am zambit. N-o sa mai spun nimanui, Dorica, fii linistit. S-a jucat in liniste mai departe.
La 8 mama mea a deschis usa camerei cu o privire mustratoare. Mama e severa ca Margareta Paslaru in Veronica. Dorian tocmai parca masina salvarii pe o frunza tesuta in covor. A ramas sprijinit intr-o mana, cu cealalta tinand masina. S-a uitat mai intai la mine. Eu n-am zis nimic. Promisesem. Atunci a ridicat doi ochi tristi spre mama si i-a spus: eu am plans.
De sambata il avem pe Dorian la noi. Ne asteapta vremuri interesante.
Jocul merge mai departe. Pentru cei care n-ati prins inceputul, ideea e folosirea aberant de frecventa a cuvantului propus in viata de zi cu zi, in dialoguri pe bloguri si oricand se potriveste, in scopul de a-l resuscita. Nu arhaisme, ci cuvinte ce-si pot gasi comod locul in viata de zi cu zi.
Ma bucur de propuneri, sigur. Dar tre’ sa le trec prin testul suprem. Nepotul cel adolescent. Eu ii zic cuvantul. Daca e entuziast si tine sa-mi arate ce vocabular larg are, pica. Pentru ca un cuvant sa treaca testul, trebuie sa primesc la schimb o expresie alba 
sau multe puncte.
Discretia (propusa de doc) inca mai e cunoscuta teoretic. Nu practic, asta e alta discutie si exersarea ei e la liber. Delicatetea (cristianei) la fel. Se stie ce este, apare o jena cand vine vorba de a o manifesta.
Cum insa nu vreau sa imping jocul pe o panta moralizatoare, azi vine randul unui cuvant nemagulitor. M-am apucat sa recitesc colectia romanului de dragoste a lui tata. Tot intr-o joaca, pentru ca prima data am facut-o in liceu si vreau sa compar impresii. Balciul desertaciunilor al lui Thackeray e prima pe care cumparat-o tata, prima pe care am citit-o (atunci cand m-am apucat de colectie), prima si acum. Nu imi place traducerea. E greoaie, cu multe formulari stranii care (acum dupa ce am citit literatura in engleza) nu cred ca au ceva de-a face cu redarea spiritului limbii in care a fost scrisa, dar ma rog. La vremea respectiva n-am bagat de seama. In schimb are o sumedenie de cuvinte adorabile, pe care aproape le uitasem si eu. Nu citesc cu creionul in mana si multe vor ramane mai departe ingropate in carte, dar sonoritatea lui “carpanos” nu o pot ignora. Imi place contrastul dintre omul avar pe care mi-l imaginez – de la Hagi Tudose incoace – tar de uscat si rotunjimea cuvantului.
Va rog nu fiti carpanosi in a-l folosi! 
Later edit: De azi dimineata, de cand am citit, am avut de gand sa adaug si referinta spre gingav. Pentru ca e o ilustrare perfecta a importantei jocului. Si pe cand ma gandeam cum o sa pun linkul mi-am dat seama si ce potrivit e numele blogului. Intotdeauna ii lasa pe altii sa vorbeasca. Acum stiu de ce. 
Duminica trecuta a nins frumos cu fulgi mari si desi, ingrosand spornic plapuma sub care viseaza pamantul.
Locuiesc la tara. Atat de la tara incat copiii din imprejurimi sunt culesi de un minibus si adusi la gradinite si la scoli. Atat de la tara incat unele drumuri nu sunt curatate complet de patura alba.
Lunea trecuta un minibus pentru copii mergea pe o sosea cu zapada. Soferita conducea cu grija mare, ca atunci cand ai copii cu tine. Din fata s-a ivit o masina mica, ce-si incrucisa deja rotile. A trecut pe langa minibus dandu-i un ghiont spre panta cam grabita s-o ia la vale. Minibusul a ramas aplecat sa vada ce-i jos, cu rotile din stanga agatate de mormanul de zapada impins de plug la margine de drum.
S-au nimerit doi oameni pe acolo. Au vazut minibusul alunecand incet, dar sigur. Au vazut femeile – doua – impietrite inauntru alaturi de cei doi copii. Nu miscati, nu miscati, ziceau mut buzele femeilor. Au fugit intr-un suflet prin zapada. Si asa, cu mainile, cu spatele, cum s-au priceput, au tinut masina sa nu cada mai departe. Era ger. Au stat pavaza intre masina si prapastie. 10 minute, 15 minute. Pana cand au venit pompierii.
Au stat si au ajutat doar pentru ca se nimerisera acolo cand cineva a avut nevoie de ei. Nimeni nu stie cum ii cheama.
Pompierii sunt si ei voluntari. Si nici lor nu le stie nimeni numele.
Ei, chiar din prima saptamana nu m-am asteptat la asa ceva. Dupa cum mi-a soptit spionul cel mai drag mie, aseara la televizor, domnul Orban (care nu stiu cine e dar nu conteaza) a mentionat cuvantul jocului nostru. Continuam.
“As a courtesy fata de ceilalti, curatati chiuveta dupa folosire”, scria (complet in engleza, normal) la baia din camping. In ultima seara acolo V. a intrebat. Ce inseamna? Am pornit sa-i explic si apoi m-am oprit. Am stiut ca incerc degeaba, V. e copil destept, dar am sperat ca totusi…
Curtoazie?
Nu, e chiar un cuvant uitat.
Cine are chef de joaca, stie ce are de facut. O saptamana intreaga, nu uitati! Si astept rapoartele cu succesul inregistrat.
Cand e cu noi, nepotul cel mare, aflat deja spre finalul adolescentei, ne mai intreaba ce inseamna unul sau altul dintre cuvintele pe care le folosim. Nu cred ca avem un vocabular iesit din comun, ci poate doar din cotidianul Romaniei de azi.
Dupa vizitele acasa, pigmentate de flashuri televizate din emisiuni curgand din inertie pe micul ecran in case sau locuri publice, ma bantuie o limba ciuntita. Rezultat posibil si al opririi aparatului la rugamintea noastra. Dar discutiile cu prea multi dintre copiii de azi arata cu degetul o saracie de limbaj a oamenilor alesi sa vorbeasca zilnic in fata lor.
Uneori percep cuvintele uitate ca o sumedenie de balene esuate pe o plaja pe care sunt si eu. Si nu mai pot sa le las acolo sa moara, trebuie sa le imping inapoi spre viata. Asa ca va invit la un joc. In fiecare saptamana aleg un cuvant pe care-l aud mult prea rar. Iar voi incercati sa-l impingeti inapoi in limba vorbita, folosindu-l cu predilectie atunci cand se potriveste in context. In conversatii si pe bloguri. Iar daca va place jocul, spuneti cuvantul si altora, sa-l preia si ei.
Primul cuvant: sumedenie. Pentru ca imi spunea anul trecut sora mea ca tot mai putina lume il foloseste.
Lunga. Si in dispozitie de grinch fiind eu azi, ghinion. Nu se fac urari de sarbatori. Iar pentru ca la intoarcere sa nu ma trezesc in mijlocul unor vaste complexe zgarie-nori de vinovatie, cauzate de confluenta unei dispozitii post-vacantiale cu prea multe urari ce-ar putea fi lasate aici in lipsa, no comments.
De ce? il intrebam pe Paul. Uneori avea el un motiv serios ca sa faca ceva si ar fi fost pacat sa spun nu, doar pentru nu vedeam prin ochii lui caprui. Alteori se temea sau credea ca nu poate si cum sa-l ajut fara sa stiu unde zace baiul primordial. De cateva ori doar pentru ca mesterea ceva inedit si mi-ar fi placut sa stiu ce-l mana. Na bine, nu mai fac imi raspundea el si ma simteam atat de neindemanteca. Cresteam ca Alice si casa se umplea de portelanuri.
Bietul de ce. Sau cum asa. Cum au fost ei privati inca din frageda noastra copilarie de rolul de aflatori si limpezitori de enigme. Numai eu, ca un pinguin curios si scociorator, tot uit ca sensul asta e pierdut. Si apoi stau sa culeg cioburile farfuriilor sparte in capul meu. Ca sa nu mai spun de plasturi. Stiti ce greu e sa-i dezlipesti de pe puf? Si cum arat dupa aceea?
Later edit:
Sunt incapabila sa sesizez diferente reale intre cei doi candidati la presedintie. Despre asta poate ma voi indemna sa scriu la anul. Nu-i chiar o chestiune de ignorat. Pentru povestea mea insa, important e ca in ultimele saptamani am privit cu uimire toata lumea impartindu-se in doua tabere, mai mult inversunate decat ne-, si n-am priceput nimic. Asa ca am intrebat pe cineva apropiat daca a votat. Da. Cu cine? Pana la urma mi-a spus. De ce? Ei, aici am fost teleportata in plin desen animat. Cand am rostit intrebarea era in fata mea, in clipa urmatoare n-am mai vazut decat un vartej pentru ca inca o clipa mai tarziu sa apara un ceva… format din multe, multe, multe scuturi. Dintre un scut antic, greu, din ceva metal si foarte frumos ornamentat de altfel, si un scut anti-racheta se zarea un varf de sulita pentru orice eventualitate (tine la mine si nu avea neaparat de gand sa ma intepe), deasupra a doua nari larg deschise, mirosind pericolul.
Mda. De ce asta e tare suspect.
***
Observ cu tristete cat de putin cunoscuta e arta dialogului. Cand doua persoane au doua pareri diferite, cele doua scenarii pe care le tot vad eu (poate am probleme cu vederea) repetandu-se sunt fie cearta surda, fie atitudinea de “cel mai destept cedeaza”, pentru ca disputele repugna. Dar dialogul nu-i disputa, ci sursa de imbogatire. Si dialogul nu-i infruntare, ci dezbatere, asa cum de exemplu e practicat de explorish si prietenii lui, motiv pentru care blogul lui imi este foarte drag.
Pentru a ajunge la dialog e nevoie de argumente solide. Intrebarea cea mai simpla care cere argumente e de ce, insa sensul ei e denaturat de foarte timpuriu. Cat timp copilul e intrebat si acasa si afara de ce te-ai murdarit, de ce l-ai impins pe baietel in nisip, de ce nu stai pe locul tau ca toti ceilalti copii fara a cere de fapt un raspuns de la el, ci certandu-l ca nu face bine ceva, el creste crezand ca asta e rolul lui de ce.
Creste pana cand nu mai trebuie sa asculte de altcineva si momentul eliberarii de sub tutela deschide calea spre victorii in confruntari deceiste – clasice sunt cele conjugale. Cand esti intrebat de ce ceva, raspunzi intreband da’ tu de ce altceva. De fapt da’ tu conteaza in raspuns, nu trebuie urmat de un de ce. Si raspunsul trebuie sa fie ceva care sa-l oblige pe celalalt sa se apere. Asa scapi de vina de a nu avea argumente pentru un de ce. Sau de rusine, ca nu toti simt la fel.
Asa moare comunicarea, asa moare schimbul de idei.
Am inapoiat DVD-ul cu povesti la biblioteca. Schimbam politeturi cu bibliotecara cand vocea a zis uite-l pe tata. Am tacut in afara si am intrebat inauntru. Unde, unde? Mi-a luat cu blandete privirea intre palme si mi-a indreptat-o in stanga si in jos. Erau multe carti expuse pe masa, asezate pe randuri suprapuse doar cat se le inalte usor partea de sus.
Pe ultimul rand pe a doua coperta fuma tata. Nasul putin coroiat, freza cu parul ridicat in sus dupa moda anilor ‘60 purtat asa toata viata, obrajii supti. Culcat, privind cerul sau tavanul, in gura cu tigara aprinsa, ce tocmai trebuia scrumata inainte ca tutunul mistuit sa-i ninga fata arzand-o. O fotografie alb-negru, din tineretea lui. Ce faci taicule acolo, mi-a venit sa-l intreb. Dar am stat doar si l-am privit pana mi-a cazut capul pe umarul stang.
Asa, cu fetele paralele asemanarile s-au risipit. Nu era tata. Mi-am indreptat capul ca sa-l mai vad. Sub poza, mare, numele faimos de-acum si titlul romanului.
N-am citit inca nici o carte in germana, dar cand te alege una asa, nu poti s-o refuzi.
Am luat-o in calatorie si m-am laudat gazdei cu ea. Nu cred ca mie mi-ar placea, a zis. Am deschis-o inainte de culcare. Cuvintele au o greutate aparte, raman sa-mi bantuie somnul. Dupa cateva pagini tresar. Una dintre femei are soarta pe care ar fi avut-o tanti Mädy daca nu i-ar fi suras norocul in ultima clipa. Povestea lui tanti Mädy mi-a incredintat-o chiar ea pe vremea cand nu stiam ce sa fac cu amintirile altora. In timp am inteles ca e datoria mea sa o neuit, dar neuitarea nu-i un lucru simplu si nedureros. O mai trec o data in gand pe lista cu lucruri de facut. Candva.
A doua zi in vizita, intr-o casa noua. Frumoasa. Un reinceput timid de biblioteca, ca de viata luata de la capat, pe rafturile inca prea incapatoare. Biblioteca veche a ramas la fosta. Descopar mangaidu-le cu privirea, titluri cunoscute, citite, printre cartile stand aliniate cuminti. Apoi il vad pe tata. Gazda ne povesteste cum a comandat-o chiar a doua zi dupa aparitie. Dar nu crede ca-i va placea. Asta nu stiu, stiu insa ca va fi strivit sub cuvintele dinauntru.
Intoarsa acasa o sun pe nepoata lui tanti Mädy si ii povestesc de carte. Si ea a cumparat-o tot a doua zi. O prietena o anuntase si o intrebase daca o vrea. A vrut-o, dar nu se apucase sa citeasca. Ii trebuie o anumita stare de spirit ca s-o poata lua in mana. Nu i-am zis cata dreptate are. Nu i-am zis nici ca eroul principal e tatal ei.
