Salt

Stropi, unul langa altul, zi dupa zi, ploua ca in Noua Zeelanda, unde ploaia e adevarata, apa sapand la fiecare cusatura de fas, de pelerina, de umbrela pana cand primul strop strapunge victorios si ii trage si pe ceilalti dupa el, udand apoi hainele lipsite de aparare si patrunzand suvoi rece pe pielea calda, placut racoritor la inceput dar agasand un minut mai tarziu ca orice lucru ce nu mai inceteaza, lipind incetul cu incetul hainele reci de piele, parul de frunte si de gat, cu picurii agatandu-se de gene ca sa lunece imediat pe obraji, lacrimile dulci ale altcuiva, dar stai afara sa i le plangi pana la capat, afara unde miroase a viata subpamanteana si a verde, a rame si radacini de flori, ce usor uitam de ancorele fiintelor vegetale furati de risipa de culori de la suprafata, ploaia nu ne corecteaza amnezia, ploua pana cand ni se intipareste totul bine in minte si pana cand pamantul nu mai poate sa-si tina respiratia, lasand usurel sa iasa aburi pe toate narile, foste intrari in case de cartite acum sinistrate, si ceata taie de pe harta careul in te afli, uite dincolo de gardul viu marcat de pomi rari se termina pamantul in contururi nesigure, ce mica s-a facut lumea.

Buna ziua domnule nor, iti ridici palaria din cap cand treci dintr-un salt pe langa cel mai mare dintre ei.

Ce multa e lumea, oameni miscandu-se aparent brownian, cautandu-si de fapt steguletul, al tau e verde de fir de iarba proaspat iesit din pamant, flutura colo peste campul de capete de oameni, in ureche se aude un picamer daca ramai in urma, ce se intampla zice din ochi domnul in varsta care ti-a facut aseara cinste cu o cina, nu stiu ii raspunzi din umeri si alergi ciocnindu-te de oamenii care alearga si ei in toate directiile, fiecare cu receptorul radio la gat, dar nu e un semn bun de recunoastere, tot de steguletul prazuliu fluturand la capatul de sus al antenei trebuie sa te tii, cu capul turela sa nu pierzi nimic din tot ce te inconjoara, aici au trait oameni pe care-i cunosti atat de bine, le-ai citit povestile de zeci de ori, acum mana sus tzac pe butonul aparatului foto, si ecoul raspunde din toate partile si nu se mai stinge, do you think i’m a freak se ratoieste un centurion la o fata, sau poate e soldat de rand, si-a ales gresit meseria, colegii lui sunt cu celularele la urechi, mai sfasie aerul cu spada scoasa din teaca pentru alungarea plictiselii, au toti brate si picioare frumoase, cu muschii reliefati clar ca pe o harta anatomica, aici e vara, si fetele si-au lepadat hainele, muschii le tresar delicat pe picioarele fine, omoplatii gratiosi separati prin bretele subtirele de ceafa cabrata rasat stralucesc cald auriu, esti frumoasa iti spune tanarul tulburator de frumos, par negru ondulat, ochi negri, am pixuri de vanzare, doar 5 euro bucata, eziti, banii merg in contul copiilor flamanzi din Africa pluseaza el, barbatii de aici te pun in fata unor alegeri imposibile, sa fii proasta sau lipsita de suflet, transpiri si naclaiala ce-o porti de dis de dimineata printre ruine se mai ingroasa cu un strat si atunci te gandesti.

Mi-a fost dor de ploaie.

De ce ma asurzeste tacerea

Unei fete i s-a intamplat ceva, doar ea stie ce. A hotarat mai apoi la intamplare care ar fi vinovatii, i-a bombardat cu emailuri debordand de ura si a refuzat sa le explice ce se intampla, pastrand secrete detaliile supararii ei.

Intr-o tara normala, asa ceva ar fi deja nefiresc. Dar fata traieste in Romania, locul unde oamenii nu ies la manifestatii impotriva celor ce incalca legea ci pentru sustinerea lor. E locul unde nu se mai aude decat vocea isterica a nerusinarii, caci restul lumii tace coplesita, asa cum au facut si victimele nestiutoare si nepricepatoare, alese dupa criterii necunoscute de aceasta fata.

N-au facut nimic gresit sau daca au facut nu stiu ce, dar tac si se ascund de parca ar fi vinovati. Asa ca fata a trecut la amenintari private si denigrari in public, deocamdata incurcate in voaluri. Ce fac ei? Tac si mai apasat, ascunzandu-se si mai adanc, soptind speriati in tarcul fricii in care te trimite orice actiune careia nu i se vede logica. Devin complici la propria stigmatizare din exces de bun simt.

Ea e una, ei sunt multi. Dar vocea ei rasuna tot mai puternic in lipsa unui zgomot de fond cuviincios. Iar apoi ma mir cand oamenii imi spun tristi ca Romania de azi e o tara de tupeisti pusi pe galceava. Nu, nu,  mi se zice, s-au schimbat mult lucrurile fata de cum le-ai lasat cand ai plecat. Valorile morale nu mai stau in picioare. Nimic nu mai e la fel. Ce stii tu ce inseamna sa traiesti in Romania de azi?

Stiu. Stiu ca majoritatea muta se jeneaza sa-si alature vocile cu cele ale arogantilor lipsiti de respect. Asa au ajuns sa-mi crape timpanele de vacarmul strident al intolerantei extreme minoritare. Al unui singur glas daca privim lucrurile de aproape. Mi-a ajuns atata tacere.

Intens

Opt coruri, fiecare a cinci persoane. Asezate sase in altarele laterale plus doua in fata. De acolo din fata incepe, o altista in stanga, o soprana in dreapta, cu corurile lor alaturandu-li-se treptat. Si apoi muzica se intinde spre inapoi, prinzandu-i pe enoriasi in centru.

Cand ne-a spus Michael ca vrea sa faca o piesa pe 40 de voci, am simtit imboldul sa ma dau mare.  Doar pentru ca suna impresionant, mai ales ca am fost exact 40 de oameni. Acum dupa, nu mai vreau decat sa impartasesc o traire unica, ce a intrecut in intensitate orice cantare de pana acum, cu toate ca a iesit departe de perfectiune.

Piesa e dificila si in intonatie, dar mai ales ritmic. In partituri, notele noastre au aparut cu masura fixa, dar din felul in care curge muzica am o vaga banuiala ca a fost compusa complet fara masuri. Corurile canta pe rand, se impletesc, se ingana, se parasesc unul pe celalalt, fara repere pentru celelalte. Fiecare voce pluteste singura, nesprijinita de nimic, cu ruperi continue de ritm, ce duc aproape spre imposibil atingerea interpretarii de mai sus.

Dar lui Michael, incapabil sa iasa de sub vraja tesuta de moteta compusa se pare pentru aniversarea varstei de 40 de ani a reginei Angliei, Elizabeth intaia, nu i-a pasat ca nu toti cei 40 de cantareti isi pot stapani firul lor de melodie. Pentru o zi speciala – azi a fost resfintita dupa renovare biserica unde cant la sarbatorile mai mari – a tinut sa creeze o atmosfera eterica si precizia n-a fost unul din ingredinentele indispensabile.

Noi am cantat piesa putin altfel decat in inregistrare. Ca sa se potriveasca distributia cu restul pieselor din program, o parte din voci au fost interpretate instrumental. Am avut chiar si o figuranta. Lisa, soprana din corul meu, a venit fara voce, desi regula e ca in astfel de situatii il anuntam pe Michael ca sa ne gaseasca inlocuitor, si pe la minutul 3 al inregistrarii, unde ramane una dintre putinele voci care asigura plutirea muzicii, ea a tacut. Am preluat-o din zbor la repetitie, dar nu-s soprana, pe acute m-a tradat vocea, asa ca pana la urma micuta si dragalasa Eva, a trecut de la suflatul in trombon direct pe inaltimi vocale angelice si a salvat atmosfera.

Auditoriul a fost coplesit. Din franturile de povesti prinse la final, muzica i-a invaluit din toate partile, inaltand o a doua biserica de sunete in interiorul celei zidite. I-a infasurat si a iesit din pereti, inundand totul in ecouri sublime. Pentru noi insa a fost cu totul altfel. Timp de 10 minute, toata fiinta ni s-a concentrat in voce. Cautandu-le pe celalalte, intinzandu-ne ca niste panglici simultan oarbe si atotvazatoare si lasandu-ne clatinandu-ne complet epuizati la stingerea ultimului acord.

Am inceput sa tremur si sa-mi percep celulele reluandu-si corporalitatea cu furnicaturi. Si apoi am simtit toti nevoia sa ne cautam unii pe ceilalti din nou, pe picioare de data asta, sa ne zambim si sa ne dam mainile, strangandu-le cu bucuria, respectul, onestitatea si entuziasmul dobandite prin experienta unica la care tocmai fusesem partasi.

Pentru un camelutz drag

Stie el de ce.

PS: Thanks Mel, de la tine am “furat” linkul.

Mi-a ramas mica haina rivalitatii

Trogloditule!

Ochi ingustati a evaluare. Banuiala. E un cuvant nou, dar fata congestionata a celuilalt, ochii scaparatori, mainile tepene cu pumnii stransi, toate sfideaza. E sigur o jignire. Cauta degeaba un raspuns pe masura si lipsa cuvantului potrivit il sufoca. Se inroseste si strange toata frustrarea intr-un aaaaaaaa ofensiv ce-i iese din gatlej ca un dop de sampanie si-l asmute spre celalalt.

Ma fascinau certurile intre baietii din fata blocului. Violente iscate din cate o vorba aruncata de unul dintre ei, vorba auzita la oamenii mari sau prin filme, pe care nici unul din noi n-o intelegea. Puterea unui cuvant. Ma mancau palmele si talpile si sufletul sa incerc sa-i sacai. Sa inventez un cuvant. Cu ţ-uri si ş-uri si ci-uri. Si sa le strig din toti rarunchii: ţelcifşomburilor! Privind victorioasa in ochi. De la distanta. Si-apoi cand ar fi hotarat ca da, trebuie sa razbune umilinta, sa fug si sa ma baricadez in casa scarilor cu un drug pregatit dinainte. Si sa ma tavalesc de ras.

N-am fost insa niciodata rapida la alergat.

Pornirea de a zgandari a ramas la fel de vie si dupa ce am crescut. Fara rautate. Cu chicotitul ghidus starnit de caraghioslacul rabufnirilor iscate din lucruri fara sens sau fara importanta. Mai ales ca am gasit si cuvantul perfect. Mitic!

Mitic cu accent pe al doilea i. De la Mitica al lui Caragiale, un personaj ce-mi este tare simpatic. Are umor si tachineaza prieteneste. Un personaj cu care as fi onorata sa fiu comparata. Dar nuuuuuu! Undeva intre 1900 si 2000, bietul Mitica si-a pierdut suporterii si a devenit injurie. Iar acum fereasca sfantul sa-i spui unui bucurestean ca e Mitic. Iar daca bucuresteanul nu e neaparat bucurestean, dar e suporter al unei echipe de fotbal bucurestene… AU!

Mai ales venit din partea unui simpatizant al unei echipe de provincie. Asa ca mine.

Echipa mea e cea in galben-negru. Pe vremea primei cooperative post-revolutionare, imi venea sa ma ingrop in tablia biroului vazand ce face echipa mea. L-am iubit pe Dossey cand parasit de coechipierii dati la o parte in fata adversarilor a aparat tot. Intr-o buna zi, cand i-a venit randul, echipa a retrogradat si plec ochii, da, m-am bucurat putin, nemaiavand de ce sa-mi crape obrazul de rusine. Era acolo in divizia secunda, parca nestiuta decat de mine, se complacea in mediocritate, dar macar parea cat de cat mai curatica.

Si apoi surpriza. Anuntul primei pagini. Antrenorul cel nou, plecat satul de sicanele unui patron zgarcit de la o echipa chiar din Bucuresti. Ah! Tzac-pac, una-doua, intr-o jumatate de clipit, hop-tzop a saltat echipa mea in prima liga, si de cand am stiut-o inapoi n-am mai avut decat doua dorinte. Sa nu apuc iar calea magazinelor cosmetice pentru repararea obrazului si sa reabilitez numele lui Mitica pe spinarea prietenilor mei.

Mai intai i-am inventariat. In tabara stelista, fetele si un baiat ratacit. In tabara rapidista nimeni. In tabara dinamovista, numai baieti unul si unul. Minti luminate, cel putin una gen Mitica, cativa mai blajini, altii infierbantati. Candidatii perfecti. Ma si vedeam. Vine meciul si cu o saptamana inainte incep sicanele amicale. Caricaturi de replici de patroni cu burti sau copii ce-si pierd noptile urland prin caps lock. Un fel box. Joc de picioare si apoi ranjind: miticilor!

Ecranul in spatele caruia stau e mai solid decat usa scarii de la bloc cu tot cu drug. Dar usurinta in a uita injuriile, reale sau nu, s-a evaporat intre timp. Fara sclipirea nazdravana a ochilor si bufnitul in ras, cum sa le cer sa stie ca-i o sotie? Lumea tinde sa fie mai serioasa decat mine. In plus, cand ma gandesc la dinamovistii mei porneste soba la mine-n suflet. N-am riscat sa ma prinda iarna fara caldura.

Dar am jubilat, ooooooo, ce-am mai jubilat cand, cadou de ziua mea, i-am batut cu 2-0. Ma rog, favorita mea a batut-o pe-a lor, dar eu, ca adevarat suporter fanatic ce sunt, imi asum toate victoriile si ma dezic de infrangerile echipei mele.

Am facut asa insa doar pana la penultima victorie. Cea din penultima etapa. Atunci mi-a pierut si cheful de tachinat. Nu, nu succesul din Bucuresti, meritat de ai mei, m-a intristat. Ci ca a tras de ata descusuta a buzunarului in care prietenii mei tineau speranta. I-a lasat goi. Inaintea ultimei etape, lumea socotea punctele febril. Pe variante. Numai dinamovistii mei stateau pe margine, exclusi din joaca asta de copii mari chiar de echipa mea. Priveau agitatia celorlati cu resemnarea celui neputincios. Caci cum poti sa trezesti jucatorii echipei de care se leaga bucuriile si tristetile tale din nepasare? Stiu prea bine sentimentul. Atunci mi-a venit sa-mi iau prietenii pe dupa umar si sa le strang usor bratul.

Asa ca, iarta-ma Mitica, gaseste-ti alt aparator al cauzei tale.

Mocanita

Primul drum a fost la pagina cu timpul probabil. Probabil timpul va fi schimbator, dar pe ici pe colo, sigur va iesi si soarele. Insa asa, in mare, aproape sigur va mai si stropi, iar unii stropi ar putea fi din nori negri, purtati in goana de vant mare si aruncand in drumul lor cu fulgere. Ca sa-l lumineze, nu de alta.

Concluzia: adio munte. Din nou. Sau cel putin adio munte inalt, cu stanci multe si lunecoase dupa cativa stropi. Dar ca sa nu pierdem antrenamentul, m-am incapatanat sa caut un traseu cu macar 500 m diferenta de nivel. N-a fost simplu, tot ce-mi facea cu ochiul avea avertisment. Nerecomandat dupa ploaie. Sau pe ploaie. Sau pe vreme umeda. Alesul a fost primul fara semne de exclamare si de bucurie ca l-am gasit am si trimis linkul tovarasului de excursii. Care s-a bucurat ca la el se vede doar o pagina goala si n-a protestat la cele 4.5 ore promise, ore pe care noi le tranformam lejer in 6. De obicei.

Nu ne-am trezit cu noaptea in cap. Am dormit fara griji pana somnul a considerat ca gata, poa’ sa plece, ne-am echipat in tihna, ne-am facut datoria civica votand pentru Europa, amanand astfel “ora socotelii” a celor cu probleme de echilibru si am pornit la drum. O ora jumate cu masina, cam atat socotisem si chiar atat a durat pana la gara din Lunz am See.

Tiparisem colorat descrierea traseului, cu harta si cu profilul traseului in altitudine. Ba chiar imi exprimasem incantarea ca site-ul ofera asa ceva pentru fiecare drumetie. E important pentru moral sa vezi cand termini de urcat. Dar pana cand m-am dat jos din masina n-am citit nimic despre traseul intitulat Bahnerlebnisweg. Vazusem cum se numeste dar nu procesasem deloc deloc informatia. Bahn e tren, erlebnisul e o experienta deosebita, weg e drumul. Retinusem din profil si de pe harta ca prima parte din drum, in urcare usoara e pe langa ştrica de tren.

Abia in gara, am vazut pe cateva panouri ca e vorba de o mocanita. Iesita acum din functie, mai circula doar in zilele de sarabatoare, de doua ori pe zi, pe o portiune scurtata. N-am stat sa citesc, am pozat doar, ca sa am material documentar. Am aruncat o privire scurta la mersul trenurilor. Nu se stie niciodata ce se intampla si daca trebuie sa ne intoarcem cu mocanita? Unde sa ma uit? A doua coloana. Acolo trebuie sa fie trenurile inapoi. Pfaffenschlag, gara pana la care se tine traseul de linie, e la mijlocul listei, la 16:27 avem tren, ajunge inapoi la 17:05. Bun.

Ce zice descrierea? De la gara drept inainte pana la casa lui Amon si nu stiu ce muzeu. Cu avant drept inainte atunci. Eu cu avant, tovarasul de drumetii fara chef, era unu fara zece si nu, deloc nu-i suradea perspectiva celor patru ore si jumatate teoretice ce ne stateau in fata.

Bombanim putin lipsa de indicatoare, dar hei avem harta pe care se vede soseaua cu alb, poteaca noastra cu rosu si subtirea cu bare minuscule apare si ştrica. Repede de tot ajungem la prima bifurcatie. Pe un stalp de lemn, stau agatate o gramada de indicatoare galbene. Nici unul nu aduce insa vorba de excursia noastra. In plus arata si altfel decat cele de la noi din judet si dedesubt scrie ceva de Post. E clar, nu-s indicatoare de trasee, ci pentru numere de case izolate. Sa stie unde sa mearga postasul.

Analizam harta, nu se potriveste perfect pe realitatea de la fata locului, dar tinand linia de tren n-avem cum sa ne ratacim. Alegem drumul din stanga, si dam rapid de  o alee asfaltata special pentru plimbareti si biciclisti ce se intinde pe langa calea ferata. Problema cu orientarea fiind rezolvata ne asternem la drum.

Rau limpede si verzuliu in stanga, pereti stancosi tot in stanga dar mai in departare, brazi, case cochete, o partie pe dreapta, gradinite pe langa case sau la pervazuri, idilicul austriac obisnuit. N-am zarit numele mentionate in descrierea traseului, dar iritata de lipsa de indicatii clare am decis ca e o descriere proasta si nu le-am mai cautat.

La un moment dat a iesit soarele, iar noi cu aleea ne-am mutat chiar pe langa sosea. Una importanta, mult prea circulata si la viteze foarte mari. Vaaaaajjjjjjt inainte, vaaaajjjt-vaaaaajjjt inapoi. Nu m-am lasat scoasa de zgomotul de fond din starea de admiratie hotarata a peisajului din jur si am continuat netulburata sa fac poze. Si sa marsaluiesc mai departe pe langa morocanosul meu companion. Mda, masinile ce se vantura la un metru de noi n-au contribuit la imbunatatirea starii lui de spirit.

Aleea a ramas in stanga sinelor, desi pe harta parea sa se mute de colo-colo. La un moment dat trebuia sa ajungem la o halta, Holzapfel. Holz inseamna lemn. Am gasit-o doar comparand cu harta. Aproape de sfarsitul unei portiuni lungi, complet dreapta, fara umbra unei curbe, halta statea nemarcata si ea, ca toate celelalte puncte de reper. Noroc cu gramezile de busteni asteptand sa fie transportati, altfel n-am fi recunoscut-o.

Descrierea mai zicea ceva de abatutul potecii un pic la deal prin padure. Am observat-o dupa ce depasisem locul de unde se ramifica. Ne-am intors inapoi si din nou, nu numai ca nu era nici un semn sa ne ia de mana sa ne arate pe unde sa umblam, dar poteca era si inchisa de catre proprietarul pamantului. Cateva oi s-au napustit spre noi sperand sa le dam bomboane. Sau sare.

Aici m-am enervat. N-am luat traseul dintr-o carte editata acum 30 de ani, ci l-am cules de pe internet, de pe un portal oficial al judetului vecin, realizat din bani publici pentru a promova profesionist regiunea. Iar exemplul peste care am dat noi din intamplare nici macar amator nu se poate numi. Eu ca amatoare as fi facut treaba mai buna. Nu e posibil sa indici un traseu in care toate punctele de reper au disparut, toate numele s-au schimbat sau nu sunt mentionate pe nicaieri, in care poteca descrisa e inchisa turistului de rand. Ei comedie cu palarie! La ce au mai pus descrierea asta acolo, cand drumul evident a incetat demult sa mai fie o atractie turistica si nici un detaliu nu se potriveste cu terenul?

Poate nu mergem noi bine, a sugerat suav si plin de sperante tovarasul de drum. Nu-i spusesem toate cele de mai sus, asta a fost un discurs tinut cu glas rasunator in intimitatea propriei fiinte, dar probabil un abur al nemultumirii ce clocotea in mine scapase prin vreo crapatura.

Ba mergem bine, uite de aici am plecat, gara, o vezi? Pe langa sine in sus iar noi acum mergem… mergem… direct spre… sud. Am o problema cu punctele cardinale. De care stiu si pe care ma straduiesc sa o corectez. Ma uit la munti si pentru mine acolo e nordul. E poate o suprapunere mentala a nordului peste sus. Atata doar ca peste tot pe unde am locuit, muntii cei mai apropiati au fost intotdeauna la sud. E deja a doua festa pe care mi-o joaca aceasta confuzie.

Pe dreapta era o casa, cu o familie in jurul masinii din fata garajului. Ne-am dus cu harta drept la ei. Mi-am lasat reprezentantul sa ceara lamuriri. Apoi m-a mustrat constiinta si m-am alaturat lui. Familia se hlizea toata la noi. Un deget aratator indica un punct aflat mult sub harta noastra. Acolo ne aflam.

Nu pot reproduce aici ce mi-au auzit apoi urechile interne. Era doua si douazeci. O ora si jumatate. Sase kilometri. Atat a durat… nu, orbire nu e corect, caci de vazut am vazut. O ora si jumatate m-am incapatanat sa-mi populez lumea cu himere si sa afirm cu ardoare, daca le vad, exista. Nu m-a deranjat nici ca n-am intalnit indicatoare, nici ca nu s-a potrivit nici un nume din descriere, nici ca n-am urcat deloc desi profilul arata o diferenta de nivel de 150m intre gara initiala si cea finala. Peisajul a fost frumos, dar frumos in nota obisnuita a Alpilor. In nici un caz ceva care sa justifice experienta deosebita. Soseaua pe langa care mersesem era cea pe care venisem cu masina, stiam ca e importanta si o remarcasem la inceput pe harta, desenata cu galben. Nu m-am intrebat nici macar o data de ce s-a albit de cand mergem noi pe langa ea. Timp de o ora si jumatate am mers drept inainte. Timp de o ora si jumatate gandul ca m-as fi putut insela n-a gasit loc sa se strecoare la mine in cap. Aroganta umpluse tot spatiul si enumera batand din degete pe burta uriasa sirul nesfarsit de erori comise de altii. Daca n-am intalnit halta, am inventat-o. Si ce daca mergeam pe langa o linie dezafectata, de undesigur nu se mai ridica busteni? Cumva cu Holz se numeste halta? Uite lemnele aici, asta e, numai incompetentii astia nu i-au pus nicaieri pancarta.

Un om cu adevarat inteligent are inevitabil dreptate de multe ori. De cele mai multe ori. Dar stie ca nu-i infailbil. Tocmai de aceea obisnuiesc sa cumpanesc cu multa grija situatiile si sa nu trantesc orbeste concluzii. De cate ori pot, imi las deschise cat mai multe optiuni. Mi s-a intamplat de o-ho! cate ori sa gresesc, dar am avut norocul sa-mi fie deschisi repede repejor ochii. Nu si acum, si perseverenta irationala in eroare mi-a dat frisoane. Am facut brusc dus afara. La -30 de grade si pe vant puternic.

Mai trebuie sa spun ca fruntea insotitorului s-a luminat dintr-odata? De parca ar fi avut el o presimtire, numai nu nimerise pana atunci ce nu se potrivea in tablou. Usurat ca nu ne mai prinde noapte pe coclaurii alesi de mine, a ridicat prompt degetul mare la capatul mainii intinse atunci cand l-am intrebat: facem autostopul? Veneau spre noi 3 masini, cea din mijloc a oprit si ne-a lasat la gara.

La 20 de metri de locul unde lasasem masina, dar in directie opusa am gasit si sageata cu traseul nostru. Urmata din belsug de altele, tinand drumetul lipit de drumul cel bun. Si casa lui Amon si toate haltele erau bine merci la locul lor. Poteca ingusta merge pe langa sinele ce si-au tras rusinoase vesmant de iarba, ba in stanga, ba in dreapta, exact cum se vede pe harta, mult deasupra vaii pe fundul careia pe langa apa serpuieste si o sosea mica si nu foarte frecventata. Peisajul? Mirific. Din cand in cand poteca a alunecat usor prin padure, printre lacramioarele scuturandu-si delicat capetele la umbra copacilor si luminisurile zambind de narcise. Ambele din top 5 -ul meu de flori.

La revenirea pe langa linia de tren, wow! parca se ingusteaza mai tare printre steiuri rasarite de nicaieri in drum. Si ia te uita, dintre ele apare si mocanita noastra! Hopa! Din fata…

Am mers pana in Pfaffenschlag, unde nu exista mers al trenurilor. Doar o gara inchisa. Am asteptat cuminti un sfert de ora doar ca sa ne convingem ca nu, cele doua trenuri duminicale spre Lunz am See nu sunt programate la o ora unul de celalalt. Trenul de 16:27 mergea ca toate lucrurile de azi in directia opusa. Am luat-o incet inapoi pe sosea, prin cheile pe care nu le observasem de sus, de pe poteca. Frumos si aici. O masina apropiindu-se din fata a incetinit si soferita a deschis geamul. Doamna care ne luase mai devreme a tinut sa ne salute. Aproape de iesirea din chei ne-a ajuns si prima masina cu locuri libere in spate. Policarul sus, masina pe dreapta. La gara sa va lasam? Da, multumim frumos. Aceea e masina voastra? Da, aceea. Ne-a dus pana langa ea, o lasasem hat tocmai in capatul indepartat al parcarii sa nu incurce pe nimeni.

Trag linie si socotesc. Astazi am intalnit multi oameni senini, prietenosi, gata sa ne sara in ajutor. Se zice ca ce incepe prost, se sfarseste si mai prost. Ca un ghinion le atrage pe celelalte ca pe snur. Dar de fapt am avut noroc de fiecare data cand am stat tremurand neajutorati in mainile sortii. N-am avut in schimb atunci cand a depins de mine. Asa ca scriu sub linie: norocul si-l face pana la urma omul, cu mana lui. Si ca sa nu uit, nici asta si nici cat de tare reusesc sa-mi ingustez privirea uneori, ma duc pana la mersul trenurilor. Si acolo mocanita de 16:27 a ajuns la 17:05 in Kienberg, nu in Lunz. Nu cumva sa fiu tentata sa-mi gasesc vreo scuza atunci cand luata de valul infumurarii imi va creste din nou un nas ridicat mai sus decat il pot vedea cei ce nu-s in avioane. Amintirea aceasta ar trebui sa ma tina cu picioarele pe pamant. Macar pentru o vreme.

Nota: Pozele vor primi comentarii maine, asa ca mai treceti pe aici.

Un suras pe muzica de Mendelssohn-Bartholdy

Statea singura in spate de tot. Trei scaune stinghere lipite de zid, langa bazinetul din piatra cu apa sfintita, iar ea sedea pe cel dinspre centru. Plapanda si cuminte.

Rochia ei buna imbracata probabil pentru slujba terminata cateva minute mai devreme, bleumarin cu imprimeu discret, deschis la culoare (albastrele, ciorchini de puncte?), e inchisa la nasturi pana la gulerul rotunjit amintind de moda altor vremuri. As fi zis de scolarita daca n-ar fi fost din acelasi material ca si rochia.

O jacheta scurta o apara de racoarea bisericii si ii accentueaza fragilitatea, conturand umerii ingusti si silueta firava. Jacheta e bej, ca si poseta demodata, ca si pantofii rotunzi la varf si decupati la calcai, asezati unul langa altul cu firescul ordinii deprinse de-o viata.

Poseta n-am observat-o decat dupa ce la o tresarire a mainilor impreunate in poala, bucla curelei si-a facut loc printre degete. Cureaua nu se potriveste cu mainile, nu dezvaluie uzura lucrului trudit. Mainile sunt groase, noduroase, cu pielea degetelor crapata. Maini ce au trimis seva pamantului in atatea plante pana au ajuns sa semene ele insele cu niste crengi de copac.

Felul in care mainile se odhinesc impreuna raspandeste impacare. Ca si fata brazdata de riduri adanci, dar atat de senina. Tine capul usor aplecat in stanga-fata, intr-o atitudine de madona protejand ceva, doar de ea stiut. Parul complet alb, e taiat harsht dintr-o singura forfecare pe la jumatatea cefei. Suvitele drepte din fata sunt prinse la spate intr-o agrafa, descoperind pielea subtiata, aproape transparenta, intr-o carare orizontala.

Se uita drept spre o dala aflata cam la doi metri in fata ei si zambeste. Unii batrani adapostesc atata pace si liniste in zambet. Iar ea era atat de batrana; sigur vazuse si razboiul si ocupatia rusilor si anii grei de atatea lipsuri de dupa. Si totusi la final, dupa atatea si atatea zile cu rele si bune, fierbinti sau geroase, in care s-au pierdut multi dintre cei dragi, prinsi de nefiinta ca-n paginile unui album ce-l vezi cand intorci capul spre trecut, tot ce pastrase pe chip era un zambet cald si enigmatic. Secretul ei luminos pe care noi suntem inca prea tineri ca sa-l intelegem.

Inainte de sfarsitul partii a treia, s-a ridicat, a facut cativa pasi spre intervalul despartind stranele pe centru, a zambit a prinos spre muzicanti si s-a indreptat spre iesire. In coltul unui ochi ii poposise o lacrima, ferita ca roua intr-o scorbura, de arsita atator ani de viata.

Expozitie de cuvinte

In goana am ajuns acolo. Aveam un gand. Sa bifez ca am fost si cu sentimentul datoriei implinite sa trec rapid la urmatoarele puncte de pe lista de recomandari. Asta cu rapidul e un vis de-al meu neimplinit. Multe imi doresc sa fac rapid, mai nimic nu-mi iese.

Asa si acum. Era racoare inauntru, o racoare placuta. Primele doua sali? Fiuuuu, ca o masina de la Brawn in sezonul 2009 am trecut prin ele. Am dat buzna in cea de-a treia. As minti daca as zice ca am stat foarte mult. O raita cu gatul intors spre tablourile de pe pereti si acas’ cu mine, ca era deja seara tarziu.

A doua zi au aparut flash-back-urile. Un baietel incremenit in fata catelului alb de plus scapat pe jos in ploaie. O femeie prost imbracata mancand un mar oxidat in tramvaiul 41. Fata securistului oferindu-se: “Daca vrei, te tin eu de mana pana cand…” Groaza femeii ce a trimis o maslina in paharul comeseanului de vis-a-vis. Tocmai acum. Un fumator aspirand intreaga lume intr-un tras din tigara. Pierdut in sine.

Nu-mi place fumul. Ma ineaca si totusi frumusetea imaginii m-a bantuit intreaga zi. Instantanee miscandu-se insesizabil pe retina memoriei. Baietelul are acum mana intinsa, tras de mama lui, ce tine catelul murdar in cealalta mana. Femeia din tramvai casca gura la barbatul ce-si tine discursul infierator in fata calatorilor. Cu marul muscat pe toate partile abandonat (din nou) aerului oxidant. A doua fetita strange mana fetei securistului si nu uita. Femeia rosie dupa gafa facuta cauta privirea barbatului iubit. Acum va afla. O mana scutura scrumul tigarii concentrata asupra acestui act.

Cuvinte asezate ordonat in detalii ce reliefeaza o insiruire de cateva clipe izbitoare in pregnanta lor. Un tablou ici, un tablou colo, cate un vers de trecere intre ele si liniste, multa liniste. Vizitatorii au privit tacuti, nelasand nici o urma a trecerii lor pe acolo. Imi aduc aminte cum se auzea de undeva sonata lunii, bruiata doar de tacanitul tocurilor mele pe pardoseala alba.

“Bomboanele Haribo ingrasa?”

Cat timp stau cuminti in punga, nu.

Plus sfatul altui cititor, de azi: “merele te tin departe de doctor.” Si de kilogramele in plus, as adauga eu. E vorba de mere coapte, bineinteles.

Later edit: Trebuie sa-i dau domnului Gugal ce e al domnului Gugal. O fi doar o insiruire searbada a unei maini de instructiuni, dar da semne de umor pervers.

Dupa ce nu i-am dat dezlegare la bomboane fanului Haribo, ci mi-am permis sa-i recomand mere, m-am trezit cu vizitatori ce intreaba daca merele coapte ingrasa. Imi pare rau de multi dintre ratacitii in cautare de sfaturi vitale, trimisi de domnul Gugal eficient si complet lipsit de consideratie fata de nuante direct pe blogul meu. Ma simt bine cand pot ajuta pe cineva.

Pentru a-mi creste starea de bine pe ziua de azi, tin sa lamuresc cateva lucruri. O bomboana Haribo cand si cand, doar de pofta, nu face rau. O data pe an nici macar doua pungi inghitite intr-o clipita si pe nerasuflate. Dar daca la fiecare vizita in supermarket, punguta Haribo poposeste in cosul de cumparaturi, si nu doar pentru a va imbogati in clipa cand firma va da faliment, puteti fi siguri ca privirile-i se vor umple de vinovatie cand veti intreba banuitor pe fiecare aliment in parte de ce m-am ingrasat.

Merele singure de capul lor nu ingrasa. Nici macar cele coapte, dar grija, cand spun mere coapte ma refer la cele perpelite incetisor la focul soarelui timp de o vara intreaga. (Poza de sus e doar pentru inducerea in eroare a celor ce nu stiu sa treaca dincolo de aparente. Inducerea in eroare e un hobby de-al meu, cultivat cu grija.) De fapt nici merele crude nu ingrasa, numai ca strepezesc dintii.

Merele coapte in cuptor singure de capul lor nu ingrasa nici ele. Umplute anterior cu zahar, miere, sau alte dulceturi, si in cantitati mari, sigur ca vor crea impresia ca acul cantarului are subit simpatii de dreapta. Nu acuzati totusi merele de fascism, umplutura e in culpa.

Nu-mi mai ramane decat sa va urez sanatate si suplete cu multe mere coapte!

Cei care-mi sunteti prieteni, trageti-ma de mana, altfel risc sa ma iau in serios cu datul de sfaturi. Recitind ce am scris, deja imi tresalta inima trufasa. Textul suna ca cel al unui sfatuitor profesionist.

Lucruri care nu stau drept, sau chiar se-ntorc pe dos

A fost odata un tanar compozitor, pe numele lui Haydn. De Joseph zic, chiar daca si fratelui Michael i s-ar potrivi inceputul de poveste. Se cam chinuise o vreme alergand din usa in usa in cautare de sponsori. “Haydn? Nu cunoastem” era raspunsul standard. Pai de unde sa-l cunoasca? Canta si el la colt de strada pentru un ban care sa-i tina de urat venitului anemic adunat din predarea muzicii. Acum se aciuise pe langa un cantaret mai cunoscut (de contemporanii lui, nu de noi), si-l acompania la diferite ocazii.

Traia in vremurile acelea intr-un castel pe nume Weinzierl un baron, care asa cum era moda atunci se lua la intrecere cu ceilalti baroni si in colectii de muzicieni, nu numai de ceramici, picturi si ornamente arhitectonice de impopotonat castelul. Exact nu se mai stie daca baronul acesta era mai saracut de buzunarul lui, sau daca l-a auzit undeva pe Haydn si a fost impresionat de abilitatile dovedite. Cert este ca intr-o buna zi a celui de-al 23-lea sau 24-lea an din viata lui Haydn, compozitorul nostru s-a trezit cu o invitatie la castel.

Si-a pus pijamaua, periuta de dinti si briciul in bocceluta – piaptanul nu, perucile nu se pieptanau, dar poate si-a luat si cutia cu pudra de par – si cu ea in bat pe umarul drept si viola in mana stanga a purces la drum. Judecand dupa distante, cred ca a folosit ceva mijloc de transport in comun. Poate diligenta Eurolines.

In fapt de seara a ajuns la castel. Numai bine pentru cina. “Josephe, te asteptam, sper ca ai calatorit bine”, i-a zis baronul si fara sa astepte confirmarea sperantei a trecut la prezentarile celorlalti musafiri. “Uite, preotul din sat, vechilul meu, iar pe Albrechtsberger poate il cunosti deja. Muzician de-al tau din Viena.”

Si cu Albrechtsberger acesta lucrurile sunt putin neclare. Ar putea fi viitorul profesor de compozitie al lui Beethoven, daca nu atunci probabil fratele lui, caci ca si la Haydni, si la Albrechtsbergeri muzica era afacere in familie.

Dupa ce s-au ospatat si si-au stamparat setea cu niscai licori, baronul i-a impartasit un secret lui Haydn. “Stii, sfintia sa, ca si vechilul meu de altfel, sunt si ei pasionati de muzica. Violonisti bunicei. Ce zici, ai putea compune ceva rapid pentru toti 4? Sa ma in-cantati ein bischerl inainte de culcare?” “Si-si-sigur” s-a balbait Haydn. Nu ca o facea de obicei, dar era emotionat. Primul lui contract de compozitor.

Ca sa echilibreze timbrul viorilor, a intrebat politicos daca nu s-ar putea ca cineva sa cante la violoncel. Si ce noroc, Albrechtsberger putea canta, iar baronul avea un violoncel pe undeva prin castel.

Asa s-a pus Haydn pe treaba si a compus primul sau cvartet de coarde, urmat apoi in decursul vietii de alte peste 70. Exemplul i-a fost urmat de mai toti compozitorii de muzica clasica. La atatea cvartete, moda si-a adaugat o noua tendinta, cea de a strange cate 4 oameni intr-o camera pentru a muzici impreuna la doua viori, o viola si un violoncel.

Pe 4 dintre ei i-am ascultat si eu saptamana trecuta. In program cvartetul broastelor al lui Haydn, si doua compuse de Martinu, respectiv Smetana, interpretii fiind cehi.

Inca o vorba despre Haydn. In concertele cvartetelor, e posibil sa fie introdus des pentru ca a scris mult si e “parintele cvartetelor de coarde”. Dar daca-l vedeti anul acesta neobisnuit de des pe afise, e pentru ca se aniverseaza bicentenarul mortii lui.

Later edit: Oameni curiosi sa afle cate cvarete de coarde a compus Haydn trec pe aici din ce in ce mai des. Pentru ei, raspunsul precis este: are 68 de cvartete numerotate, plus 3 aranjamente ale altor piese pentru cvartet de coarde, toate 3 scrise in primii ani de activitate. Multa vreme s-a zvonit ca ar mai fi scris inca 6, pentru ca editorul ce i-a fisat intreaga opera, Hoboken pre numele sau, le-a inclus in colectia opus 3. Acum insa lumea zice ca cele 6 sunt de fapt compozitii ale celui mai infierbantat suporter al lui Haydn – Roman Hoffstetter – un calugar care de atata entuziasm fata de opera maestrului s-a apucat sa compuna si el cvartete de Haydn.

***

“Eu mai trebuie sa ma schimb?” “Doar pantofii.”

Nu, nu. Sunt o persoana ce-si onoreaza si respecta degetele de la picioare. Pantofii au ramas. Acum stau in fata primului rand, prafuiti, caci in pielea intoarsa praful isi face culcus pentru eternitate, nu doar pana la proxima vacsuire. Dar asa bordei cum par pe dinafara, pentru degetele de la picioare pantofii mei sunt un palat luxos in care se lafaie in voie ca boieresele de pe vremuri ce nu se sculau de pe divane nici macar ca sa manance in capul oaselor.

Din fericire nici un designer nu si-a amestecat creativitatea in conceperea incaltarilor mele, ramasi astfel fara usi si fara geamuri, degetele putand asculta linistite cvartetele din program. Nici un pic de invidie nu le-a tulburat auditia, neavand cum sa vada in ce vile de lac negru locuiesc degetele interpretilor de pe scena, adevarat cartier Beverly Hills.

Doar gemetele chinuite ale vecinelor din pantofii cu varf ascutit si cu un numar cu 3 degete mai mic au deranjat pe ici pe colo cursul firesc al melodiilor. Doamna cea atat de mandra in suferinta ei are nasul inaltat cu 5 cm fata de nivelul narii. Poate a remarcat pantofii cei necadrand cu pretentiile concertului.

***

Muzica lui Smetana e calda si plina de viata. Musti din ea cu pofta ca dintr-o piersica bine coapta si zeama se prelinge saftoasa pe barbie. De ce asculti, de ce ai mai asculta. “Din viata mea”, asa-l cheama pe cvartet, compus cand deja sunetele lumii nu mai ajungeau la el. El Smetana.

Nu stiu cum e intr-un cap de compozitor. Insa pentru ca uneori visez noaptea muzica nemaiauzita imi inchipui ca asa e si la ei in cap. Un concert simfonic continuu, iar ei scriu repede repede pe portative tot ce se canta, grabiti sa nu piarda nimic, caci cine stie daca piesa ramane in repertoriul orchestrei instrumentistilor ascunsi prin materia cenusie.

Beethoven am putea zice ca a fost norocos. Incetul cu incetul, timp de cativa ani, sala lui de muzica s-a antifonat, izolandu-l de zgomotele cotidiene. Smetana nu, azi avea auzul fin, maine s-a estompat, iar poimaine lumea a tacut brusc. Ma rog, a durat cateva saptamani, dar tot l-a dus iute-iute in taramul tacerii fara sa-l lase sa-si faca bagajele. Si tacerea era doar in exterior. Inauntru tiuia ceva de catava vreme. In ziua in care afara s-a facut liniste, Smetana a ramas singur cu tiuitul.

Dupa 2 ani a compus cvartetul. Cu tiuit cu tot. Ascultand, e imposibil sa-i vezi viata altfel decat frumoasa. Il incheie intr-o nota un pic trista, dar totusi optimista. Nu stia ce il astepta in ultimii 8 ani din viata.

Daca as fi sefa peste pamant, dar sefa adevarata, sa hotarasc eu ce e voie sa se intample si ce nu, compozitorii nu ar mai surzi. Asta este unul dintre foarte foarte multele lucruri pe care actualul manager le face taman pe dos.