Cum ne fraiereste pestisorul de aur

Mai stiti cum zice el pestisorul de aur, tot sclipind de bunatate din solzisori, acum eu iti voi indeplini orice dorinta, dar numai una? Stiu, in unele povesti e mai marinimos si zice trei, pentru simplitate insa presupunem ca e intotdeauna una, fara a modifica problema. Si tocmai v-am varat pe gat o formulare specifica demonstratiilor matematice, pentru a sublinia ca urmeaza o demonstratie, cel putin la fel de solida din punct de vedere logic, ca orice demonstratie dintr-o carte de algebra pe care n-o intelegeti.

E, promisiunea asta e praf in ochi, nimic altceva. Larghetea lui sufleteasca e ingustime. Pestisorul de aur e un mare aburitor. Pentru ca orice dorinta, inseamna chiar orice. Cum ma intindeam azi dimineata in pat dupa ce inchisesem cartea tocmai incheiata, si acolo tot ceva cu orice dorinta numai nu asa suava ca povestile cu pestisorul de aur, m-am intrebat ce as alege si am gasit pe loc. In carte as fi putut-o obtine, dar pestisorul nu mi-ar fi acordat-o in veci. Dorinta mea, hrapareata de mine, ar fi nici mai mult nici mai putin, decat ca recompensatorul sa-mi implineasca oricate dorinte.

Dorinta taiata apriori din lista de pestisor, prin restrictia una si numai una. Carpanosul. Si mincinosul, ca daca pe asta nu o implineste, atunci nu se tine de promisiunea implinirii oricarei dorinte. QED. Ca asa se pune la demonstratii.

Vina mea, a ta, a lui, vina nimanui

Zilnic traversez strada principala pe drumul spre si dinspre birou. Pe la cap de sat si in varf de deal. Vizibilitate scurta si trecere de pietoni lipsa. E mai la vale cu vreo 150m. Prea mare ocol. Traficul pe strada noastra principala e mai degraba mititel. Dar cand si cand se nimeresc si vitezomani care apasa si mai zdravan pedala, taman cand ma zaresc. Poate cu gandul sa ma invete minte.

Cu acelasi avant justitiar le urez si eu, fara vorbe, sa-i prinda radarul. Pe care mi-l doresc apoi cu toata ardoarea instalat frumos chiar inaintea placutei cu numele satului taiat de dunga rosie. Fir-ar sa fie de maniaci care nu respecta legea. Dar-ar amenzile cu ghiotura peste ei.

Da’ nu si peste mine, nu simt ca m-as potrivi in banca acuzatilor pe care participarea la trafic ii arunca in ilegalitate. Desi desigur, obiectiv analizand, incalc legea cu fiecare calcat pe asfaltul nemarcat al strazii. Si atunci de unde impulsul achitarii neconditionate? Care sa zicem ca nu are legatura cu mine, persoana fata de care am probabil cele mai multe slabiciuni, iertata apriori, in interesul (supra)vietuirii fericite cu mine insami. (Ma pretind un judecator drept si impartial.)

Diferenta esentiala intre subsemnata si sofer o gasim pana la urma in urmari. Cazul cel mai nefericit. Eu ingeras dand nedumerit din aripioare, soferul privind nedumerit curtea incojurata cu zid cu sarma ghimpata printre gratiile geamlacului. Nedumerire provenita dintr-o lacuna de viziune. Sau previziune. A consecintelor ultime ale propriilor actiuni.

Prin aceasta prisma, soferul se face vinovat de o oarecare cainosenie, iar eu, nevinovata de mine, de itiotenie. Pe care n-o mai pedepsim, ci o machiem convenabil cu fardul riscului atent calculat.

Asa se iubesc femeile

Poate exista si alte gusturi, nu stiu (mana sus femeia care ar prefera altceva), imaginatia mea e prea saraca pentru a compune o femeie ce nu se lasa vrajita de asa ceva. Si as putea sa ma risipesc intr-un entuziasm de zeci de linkuri spre fiecare postare, dar incantarea m-a prins intr-o dispozitie austera. Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, drum bun pe Road to Sophistry.

Hier ist kein Hollywood

Vorbind de filme. Caci chiar daca voi nu stiti, am scris cate o postare pe blog si sambata seara si ieri. La mine in cap. Asta-i a treia si vad ca simte nevoie sa iasa in public. Ma obsedeaza filmul vazut aseara. Nemtesc, cu alpinisti. Nordwand. Am realizat cat de perfect m-am inradacinat in tiparul filmului de succes, cu succes, despre succes. Nici nu mai conteaza ce imi arata un film, eu insist sa vad ce vreau. M-am asezat in fata ecranului, gandind ca voi vedea povestea cuceririi unui varf. Si n-am incetat sa sper pana in ultima clipa, micsorand treptat miza sperantei, dar necedand nimic in negocierea unui happy end, orice ramasita zdrentuita pe care sa o pot numi satisfacuta reusita.

Fiindca nu-i asa, de ce s-ar face un film despre un esec? De ce ar fi invinsii mai mareti decat cei care vor castiga batalia cu ei insisi si cu muntele pana la urma? Wrong thinking, dangerous thinking.

Inevitabil, filmul are si o zona tulbure. Intamplarea se petrece in 1936, in plina ascensiune a nazismului. Infingerea steagului pe varf ar fi contat drept victorie olimpica (brrrrrr, teribila si nelinistitoare ideea schimbului viata pentru o medalie), atat nemtii, cat aparent si austriecii ar fi adus glorie Germaniei, asa cum de altfel a adus echipa mixta ce a a urcat pana sus pe Eiger doi ani mai tarziu, victorie inchinata prieteniei intre popoarele anexat si anexant. Toate reusitele vremii au fost monopolizate de propaganda politica, mana intinsa inainte umbrind tot, fapt ce nu are de-a face nimic cu dreptatea.

Nu exista mentiuni la lumina zilei (in obscuritatea netului sau si mai bine a micilor biblioteci cine stie ce detalii relevante ar putea zacea) referitoare la simpatiile sau dimpotriva, ale alpinistilor germani fata de regim. Dar cucerirea Eigerului a fost obiectiv de partid, ceea ce face automat tema inabordabila intr-un film. In afara de cazul in care Kurz si Hinterstoisser ar aparea creionati in culori eroice de rezistenta, chiar si pasiva. Ceea ce si fac, spre deosebire de tovarasii austrieci, prezenti la apel intinati de carnetul de membru de partid.

Varianta de rezolvare a omului ce se simte cu musca pe caciula. Dar nu numai atat, ci si nedoritor de a-si asuma vreun risc. Cum probabil ar fi fost depolitizarea personajelor.

Povestea vietii lui

Fetito, uite ce pot sa fac eu!

Cel mai frumos cadou de pe pamant

Nu la timp si cu ceva emotii induse de posibilitatea ratarii intalinirii, pentru care totusi lungisem sederea in Italia si strabatuseram multe sute de km suplimentari, ne-am trezit pentru prima oara fata in fata. Pentru tine, a zis, si mi-a intins mana, desfacand apoi pumnul. In caus, o castana. Ochii ii straluceau fericiti, asa ca n-am zis nimic in afara multumescului politicos. In cap, la receptie era tocmai carcotasul de serviciu. Nu am plecat urechea sa-l ascult, dar i-am simtit indaratnicia de nestramutat in a aprecia darul. Nu ca as fi asteptat ceva, nimic ar fi fost perfect de fapt. Tanjisem pentru intalnire, atat.

Care a fost dincolo de asteptari. Povesti, barfe mici, privit de oameni in cafenea si incercari de ghicit vietile din spatele catorva gesturi ritualice, satisfacut pofte (tot) mici intr-un restaurant si bucurat de exuberanta linistita radiata de prietena cunoscuta initial pe net.

Asta se intampla acum doua veri. Castana a ramas in buzunarul in care a fost surghiunita atunci. Rareori port jacheta, dar cand ajunge pe umerii mei, iar mana imi poposeste in buzunar, degetele ii pipaie orbeste conturul si toata caldura si farmecul intalnirii trecute urca incet prin brat, cuprinzandu-mi rapid fiinta si transpunandu-ma inapoi in decorul idilic al satucului cu cetate de pe deal, in aceeasi companie placuta.

Atunci n-am stiut si mi-a luat ceva timp ca sa descopar adevarul. Castana aceea e o ancora intr-un timp magic.

A venit si barza!

Chiar la casa noastra, la parter. Taman cand eu cantam infocata Magnificatul lui Bach. Si dupa cum am descoperit acum, berzele au si ele sectoare arondate pentru deliveries. Aceasta este de exemplu barza care aduce copiii pe strada mea.

PS: Foarte tarziu, cu doua luni mai tarziu decat in alti ani, a inceput sa se umple si cutia de posta. Cu ierburi si mai nou pufi. Asa ca, avem si pitigoi si nu de placaj.

Pana una alta

O parte dintre voi il stiti pe AG, doar prin el si prietenul lui, GA, ne-am cunoscut. O alta parte insa poate nu il stiti. E Adrian Georgescu, cel care scrie ca ziarist independent pentru Gazeta Sporturilor, Adevarul si mai nou Kamikaze.

Pe vremuri scria doar la Prosport, eu eram o avida devoratoare de stiri sportive (de fapt as mai fi, dar definitia stirii sportive s-a schimbat intre timp) si cand citeam, pastram de fiecare data pastiluta lui pentru final. Cireasa de pe tort. Era glumeata si paraseam pagina ziarului cu fruntea descretita.

De atunci a facut cativa pasi mari si hotarati inainte (in sus?). Scrie atat de frumos despre sport, incat te indragostesti de povestile lui si daca la televizor schimbi canalul de cum vezi o minge sau oameni in sorturi. Si nu scrie numai despre sport. Are un blog pe care-l recomand tuturor celor ce iubesc cuvintele.

Daca as spune ca de vreun an si ceva AG s-a apucat de-o carte, s-ar putea sa va mint. Nu stiu cand s-a apucat de ea. Stiu doar ca e gata si o va lansa la Bookfest in 28 mai, 15:00, la standul Humanitas. A revenit la umor, mostre gasiti aici si aici. Si mai jos e trailerul pentru ea.

Nota: Postul acesta va sta lipit de varful blogului pana la lansare. Daca mai scriu ceva intre timp, gasiti dedesubt, uitati-va din cand in cand si sub el.

Coincidente

In ziua in care Oboma anunta moartea lui Osama, tocmai ce ma uitasem la The Oath. O zi, doua sau cel mult trei mai tarziu am ajuns la episodul din Spooks in care MI5 tre’ sa colaboreze cu number 3 din Al-Qaeda. Frapante, doua lucruri: o inadvertenta si o potriveala.

In serial, omul Al-Qaeda e un licentiat la costum. In documentar, nu exista loc de bogatie. Daca e sa-i uneasca o trasatura pe cei ce apar acolo, ca-s protagonistii filmului, sau cei ce apar in filmulete din tabara afgana, atunci e saracia mizera.

Dar atat in serial, cat si in documentar se sustine ca generatia noua e incontrolabila. Nu mai lupta pentru o cauza, ci de dragul distrugerii si al terorii.

Filmul nu m-a convins de valoarea documentara. Omului in jurul caruia se invarte, body-guard al lui Osama pana in 2000, ii place in mod evident sa fie in centrul interesului. La inceputul filmului se induce ideea ca ar fi inca adept al luptei armate pentru cauza, pe parcurs aflam ca a fost reconvertit la izbanda prin educatia tineretului in inchisorile siriene. Daca parerile contradictorii au fost o indicatie regizorala sau nu, habar n-am. I-au scazut din credibilitate. Cumnatul body-guard-ului, soferul si mecanicul presupus inocent al lui Osama, a facut inchisoare la Guantanamo. De unde a fost scos pe cat i-a permis legea in miscare de nevinovat de un avocat militar SUA, insa dupa ani multi de sedere la solitar. Aparent abia izolarea l-a convertit la ceva. De la iesirea din inchisoare tace si condamna logoreea cumnatului ce i-a gasit initial jobul la Osama.

Serialul e neserios ca orice serial cu spioni. Dar bine facut si foarte enjoyable. Daca va place genul, il recomand. Avertisment: e dur, mor agentii ca mustele si spre deosebire de 24, aici li se construieste atent un profil care sa nu te lase indiferent la soarta lor.

PS: La aflarea stirii impuscarii lui Osama, Elene (11 ani intre timp) si-a intrebat parintii: asta inseamna ca s-a terminat cu terorismul?

http://www.imdb.com/title/tt0160904/combined

A venit iepurasul!