Lacomie tridimensionala

Ca nu beau cafea ca-i prea amara. Ca nu beau bere ca amara-i si ea. Ca imi plac filmele animate. Ca ii trag ranjind si pe cei care au si pe cei care n-au de maneca aratandu-le orice ninsoare, nu numai prima. Pretexte! O amageala! Vecinutul meu de patru ani si jumatate m-a scuturat azi la realitate. Mi-o fi placand mie – ca si altora, nu-i vorba – sa-mi imaginez ca mai sunt un copil, ca am pastrat stropul acela mult ravnit de inocenta, adevarul crud e ca nu mai sunt.

A inceput de rasalaltaieri sa cada cate un fulg, ba chiar mai multi. Fara spor. In afara unui petec izolat de praf alb n-a supravietuit nimic. Pana azi. Cand… s-a acoperit totul cu juma de milimetru (atentie, milimetru nu centimetru!) de zapada. Poate nici atat. Si ma intalnesc cu vecinutul. Satisfacut pana peste motul fesului tras bine pe urechi. “Zapada! In sfarsit!” Mi-am simtit ochii sclipind la fel ca ai lui. “Daaaaa! In sfarsit un pic de zapada!” Bat-o norocul s-o bata de evaluare. Ochii vecinutului au inceput sa se roteasca. Acoperisurile albe. Masinile albe. Tufele albe. Jos asfaltul tot invirginat si numai bun sa-l tropaie, lasand urme incurcate spre toate directiile. Cat i-au cuprins privirile, numai zapada. “Cum un pic? E multa!”

Asta e. Am crescut prea mare ca sa-mi mai fie de ajuns geometria plana.

Stiti…

…de fapt cel putin o noapte pe saptamana public ceva aici in vis.

Noul tip de reclama

Cei cu bloguri stiti, ceilalti nu. Si in coltisorul acesta al spatiului virtual, ca si in tot restul largii plase a internetului, traim sub amenintarea continua a plagii spamurilor. Cei care ne daruiesc marinimosi spatiul in care legam ideile margele, au grija de noi si trimit tot ce li se pare suspect intr-o alta cratita decat restul comentariilor.

Sa nu va inchipuiti ca vreunul din aceste spamuri zice, iote produsul meu, cel mai neted, mai lucios si mai pufos din cate s-au inventat pe lume. Nuuuu, nici vorba. Sunt subtile. Pun doar un link spre site-ul lor si apoi se intrec in maguliri. Uaaai ce minunat scrii. Si ce interesant si ce captivant. Si tot asa, de te trec valuri de placere si apar bujori in obrajori pana si la posturile ce contin liste cu schiori in ordinea clasarii. Caci nu-i asa, pana si pe astea uite ce mirobolant le scriu. Sa nu-ti vina sa clicai pe link-ul noului fan achizitionat?

Din pacate, ca orice moda si aceasta va disparea in trecutul inghititor al nimicurilor noastre cotidiene. Ce vine din urma? Tot asa, link spre site-ul lor si apoi complimentul v2.0. Da, e grozav tot ce scrii tu aici, dar man! Ortografia? Un cosmar. Fa ceva, ca e la limita inteligibilului. Scrie corect macar pe bucati, ca e pacat de continut. Pa si mai trec pe la tine.

Ce mai sunt 3 lei in ziua de azi?

Fratii seara pe intuneric in pat.

- De chichi, de michi, de treilăr ridichii.
– Nuuuu! Nu stii bine! Se zice: de trilăr ridichii!

Rataciti in timp

Ne scrie Tolo din Londra (Catalin Tolontan, si cine nu-l citeste, ar putea face o exceptie pe perioada Jocurilor Olimpice, reportajele echipei de acolo au fost de fiecare data interesante): “Un tip impecabil ne salută “Good day, Sir!”.Tresărim. Am ajuns undeva unde nu trebuia? Cu ce am greșit? Omul e doar politicos, dar noi tresărim și avem senzaţia, ca mai toţi copiii născuţi în comunism, că e un reproș pentru că ne găsim în momentul și în locul nepotrivite. El zîmbește, noi ne crispăm o fracţiune de secundă, pînă cînd lumile noastre se contopesc și simţim același lucru.

Omul, in general, se obisnuieste rapid cu linistea si normalitatea. Traumele unei copilarii sub comunism, daca chiar ar putea fi privite din unghiul acesta, dispar iute. Desi am serioase indoieli ca vreunul dintre noi a fost cu adevarat traumatizat. Spamurile nostalgice despre generatia cu cheia la gat o demonstreaza. Exceptia o reprezinta desigur cei urmariti si persecutati individual de sistem si daca va intrebati ce copil ar fi putut infuria sistemul in asa hal incat sa-i trezeasca atentia, am si un exemplu: copiii parintilor ramasi ilegal in strainatate, care si-au dorit reintregirea familiei.

Dar nu despre ei e vorba, ci despre noi, astialalti, anonimii multi si hai sa nu ne victimizam, fericiti in inconstienta noastra. Asa-s copiii, fac o joaca si din statul la coada. Iar incalcarea regulilor pe vremea aceea, ca si acum, era aventura pura si nu trezea mustrari de constiinta nici macar la cei prinsi. Eventual ii ambitiona sa fie mai isteti data urmatoare ca sa pacaleasca mai eficient vigilenta aparatorilor de reguli, priviti ca fiind cu atat mai caraghiosi cu cat regulile erau mai absurde. Si atunci de unde reflexul de vinovatie pe care l-au simtit autorii? (V-am pacalit la inceput, Tolo n-a scris singur articolul.)

Compar amintirile din copilarie cu Romania de acum. Si in contextul citatului, diferenta e limpede ca omul negru plimbandu-se pe campul de zapada. Sunt intimidata in Romania de azi. Nu eram cand am plecat si primii ani traiti in strainatate mi-au sporit increderea in mine. Dar nu stiu care e reactia corecta in fata nerusinarii. Iar de cand nesimtirea a prins glas si racneste nestingherita pe toate canalele pe care poate ajunge la urechile noastre, admit ca mi-e teama. Ca voi deranja parcand pe un loc liber, dar folosit de obicei de un practicant ocazional al agresivitatii verbale, ca mi se va flutura un teanc de bancnote in fata ochilor daca deschid o carte in autobuz, ca o voi supara dorindu-mi ceva de pe raft pe vanzatoarea reclama vie la toate produsele cosmetice prezente pe piata romaneasca, ce ofteaza dupa tipul care a ignorat-o aseara in club, desertandu-si sensibilitatea ranita in fata colegei de tura, plesnind in acelasi timp clientii cu un “Ce vreti” sfichiuitor si taietor in carnea vie a intetiei originale de face cumparaturi.

Dar ma intorc la cealalta acasa si zambesc prima oamenilor de pe strada, salutandu-i chit ca ii cunosc sau nu. (Obicei intepenit si aici, ca si la noi, in lumea de la tara.)

Asa ca indraznesc sa il contrazic pe Tolo, confratii si consora lui. Tresarirea lor nu e urmarea nasterii sub comunism decat daca privim jungla din Romania de azi ca o urmare naturala a iesirii din el. Teorie contrazisa de atatea dintre statele vecine noua pe harta sortii. Crisparea lor, turisti romani intr-o tara relaxata, vine din traumele neobservate ale traiului intr-o permanenta stare de care pe care, prezenta pe strada, la lucru si chiar si acasa. In prezent, nu in trecut.

Sigur, lucrurile vazute de la niste sute de km distanta ofera o alta perspectiva, totusi ar ajunge si trei pasi mentali facuti in spate. Unu, doi, trei. Eeee? Parca se vede altfel. Stai un pic, n-am auzit un fosnet in fundalul propriilor ganduri? Cutitul imaginar in dreapta, o intoarcere brusca, postura de karatist in atac: cine esti, ce vrei si de ce imi zambesti?

Oameni frumosi

In rest, pe Allen il gasiti aici.

Stand la coada

Scrie pe un film made in Romania, am grija sa il vad. Cu foarte putine exceptii despre care voi pastra tacerea. Ca sa ajung la un film romanesc trebuie insa ca el sa fi fost distribuit in strainatate. Prin cinema-uri sau pe dvd. Asta ar implica, in mod logic, un calificativ de cel putin “peste medie”. Majoritatea au fost luate in consideratie pe la un festival european mai mult sau mai putin obscur (ma intreb in ce categorie ar intra Un certain regard).

Si cu toate acestea fiecare vizionare de film romanesc se dovedeste un soc. O lume rupta de cotidianul meu, de o brutalitate intrinseca, ce sufera de un soi de autism acut si de neinteles si seamana mai degraba cu emisiunile de la tv atunci cand fac greseala sa-l pornesc, in tara fiind, decat cu situatiile in care ma aflu atunci cand interactionez cu oamenii mei dragi sau cu strainii.

Singura exceptie: cozile. Ca sunt la intrarea in tara fiindca ungurii nu lucreaza, sau la politie pentru o audienta de accelerat schimbarea pasaportului. In ele gasesc singura asemanare cu actiunea filmelor noastre. De unde si strania senzatie ca un film romanesc, chiar si atunci cand are doar doua personaje, doi tineri care se iubesc sa zicem, e in fapt un film despre cum sa te bagi in fata la coada.

Mai sunt si dialogurile. Arta rafinata de a nu spune nimic in conversatii lipsite de veridicitate prin presararea de “hai ma”-uri. Dar poate nu stiu eu sa discut. De-aia va intreb si pe voi. Vorbeste cineva cu “chestia aia, stii tu”? Adica ma duc sa vorbesc cu vecina despre chestia aia, stii tu. Sau am rezolvat aseara chestia aia, stii tu. Ca sincer vorbind, eu una n-o stiu niciodata.



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.